În urmă cu aproximativ trei ani şi chiar mai bine, veştile despre „războaiele" străzii, ale interlopilor, bombardau neîntrerupt comunitatea constănţeană. Buletinele poliţiei erau pline de scandaluri, bătăi, ciomăgiri în toată regula şi chiar tentative de asasinat comise de membrii grupărilor rivale, în lupta lor pentru supremaţie.

Până să se ajungă la tentativele de asasinat, oamenii legii erau practic legaţi la mâini şi nu puteau acţiona împotriva găştilor de cartier care devastau cluburi şi discoteci când interesele lor se ciocneau. Motivul? Nedorind să-şi rişte niciunul libertatea, presupuşii interlopi îşi retrăgeau plângerile penale formulate împotriva adversarilor, urmând ca şi aceştia să facă la fel cu plângerile lor. Războiul străzii rămânea, astfel, de fiecare dată, în stradă. Niciodată nu ajungea în instanţă şi arar pe masa procurorilor. Majoritatea infracţiunilor comise de membrii grupărilor rivale (bătăile în baruri, distrugerea maşinilor sau ameninţările) sunt considerate „găinării", pentru care Codul de procedură penală prevede punerea în mişcare a acţiunii penale numai în urma plângerii prealabile a părţii vătămate. Cu alte cuvinte, dacă nu există plângere, nu există infracţiune. Iar interlopii nu riscau să se denunţe între ei, de teama de a nu fi denunţaţi, la rândul lor. Parcă parafrazând celebra zicală „frate-frate, da' brânza-i pe bani", interlopii de cartier acţionau pe principiul „bătaie-bătaie, da' libertatea-i pe schimb: nu mă denunţi, nu te denunţ". La rândul lor, oamenii obişnuiţi prinşi la mijloc în scandalurile străzii, ciomăgiţi din greşeală, aşa-zise „victime colaterale", nu riscau să o încaseze din nou, denunţându-şi agresorii. În acest context, interlopii erau liberi a se război între ei, aproape transformând devastarea cluburilor şi bătăile în baruri în sporturi naţionale. A venit un moment însă când practica aceasta a luat sfârşi