Pasarea populismului de la unul la altul este doar o formulă mai complicată a viciului de care, într-adevăr, sunt responsabili marea majoritate a politicienilor şi a programelor politice româneşti. Prima şi cea mai simplă reacţie populistă, folosită fără urmă de discernământ de partidele din opoziţie, este cea legată de situaţia sistemului de pensii. Este atât de simplă întreaga dinamică a sistemului încât populismul în acest caz este flagrant şi simplist. Cu atât mai mult utilizat.
Întrebarea este cum poţi să mizezi pe creşteri de pensii, în condiţiile în care pensia medie este de 39% din salariul mediu pe economie, în timp ce contribuţiile sociale pentru pensii se ridică la 31% din aceeaşi bază de calcul? Deficitul rezultat trebuie alimentat prin transferuri la bugetul de stat. Un deficit care poate fi restructurat fie prin creşterea numărului celor care contribuie la sistem (din păcate, în actualul context avem scăderi ale numărului angajaţilor şi o creştere a muncii la negru), fie prin creşterea contribuţiei pentru pensie, o măsură criminală pentru economie şi din nou împotriva stimulării muncii.
A doua măsură este, din această cauză, exclusă, iar prima cam ignorată de actuala politică guvernamentală. Marele paradox al populismului de care dă cu graţie dovadă actuala guvernare este de a explica prea multe nereuşite, prea multe acte ratate tocmai drept contrareacţii la populism, când, de fapt, sunt simple nereuşite. Dacă, în cazul majorării pensiilor, avem o graniţă grosieră între populism şi decenţă, în cazul nereuşitelor, graniţa e fină şi uşor de trecut. În fond, aceeaşi situaţie clasică în care opoziţia spune că orice se poate, în timp ce guvernarea spune că nimic nu se poate în plus faţă de ceea ce s-a făcut deja.
Evident, ambele situaţii sunt la fel de greşite: opoziţia, în actuala situaţie a României, nu va putea majora pensiile şi sala
