Mare supărare provocată de supărarea lui Nicolae Manolescu din Adevărul. Şi lui Mihai Goţiu, şi lui Mihnea Măruţă. Amîndoi sînt iritaţi cam de acelaşi lucru: o reacţie prea dură a lui Manolescu, exemplul acela nefericit cu premiul UTC primit de Herta Müller în fragedă tinereţe, nerecunoaşterea pasivităţii intelectualilor etc.

Am reţinut următorul lucru din reproşurile lui Manolescu: aceea că Herta Müller prea a dat sălii ce a vrut să audă. Şi, în ciuda argumentaţiei nefericite, îl înţeleg cumva pe critic (am văzut pe youtube conversaţia de la Ateneu) – de fapt, avem o mare nevoie să auzim despre laşitate colectivă şi nu despre laşităţi individuale – veşnica poveste. Şi îi ştiu foarte bine şi teoria lui Manolescu de care s-a contaminat, fericit zic eu, şi Mircea Cărtărescu: eu am fost cinstit cu mine, nu am fost erou, dar am putut să refuz compromisul, fără să mă forţeze nimeni – l-am auzit în multe împrejurări pe Manolescu spunînd un lucru dureros – “Securitatea putea fi refuzată”.

E vorba de o raţionalitate stranie care a supărat de multe ori în cazul criticului. Dar pînă la urmă e unul dintre puţinii oameni trăitori în acele vremuri pe care nu l-am auzit vreodată să se victimizeze, să se dea mare oropsit al regimului: el spune clar de fiecare dată că puteai fi un om normal şi demn şi în vremuri anormale – îi datorez prea mult acestei perspective ca să o condamn. Müller va spune că oricum nu făceaţi nimic deranjant pentru regim aşa că, evident, nu aţi fost deranjaţi. Pot accepta şi asta cu o nuanţă: Manolescu chiar a fost destul de deranjat la viaţa lui de autorităţile ceauşiste.

Un ultim argument pe care Manolescu îl dă în astfel de situaţii: de ce trebuie să plătească intelectualii pentru tot? ce-au făcut ceilalţi? Aici vă las pe dvs. să comentaţi.

Ce nu înţeleg eu exact în indignarea lui Mihnea ar fi altceva: în fond, Herta Müller are ace