Adorno respinge idealul certitudinii în filosofie, rupând astfel cu întreaga tradiţie a raţionalismului clasic modern, inaugurată de Descartes. La urma urmei, de ce ar fi diminuată fericirea jucăuşă a spiritului de riscul erorii?, se întreabă Adorno. O idee care nu e riscantă nici nu merită să fie gândită, spune el în cursul amintit.
Cu referire directă la Descartes, Adorno spune: Eseul elimină liniştit idealul lui clara et distincta perceptio şi al certitudinii indubitabile. El respinge ideea de metodă ca un ansamblu de reguli aplicabile la orice obiect şi ducând la rezultate sigure, aşa cum apare în Discours de la méthode al lui Descartes.
Deşi Adorno se referă aici nemijlocit la eseu, teza sa priveşte filosofia în genere: filosofia este mai mult decât o simplă aferare, numai dacă riscă eşecul total, ca răspuns la insinuarea tradiţională a certitudinii absolute. Gândire propriu-zis filosofică există numai acolo unde gândirea poate greşi, unde ea este failibilă.
Ca un corectiv al metodei, Adorno propune jocul. Filosofia spune el, nu fără umor este un lucru serios, dar nici chiar aşa de serios. Jocul şi rigoarea sunt cei doi poli ai ei.
De altfel, eseul a fost forma predilectă de expresie a lui Adorno. Scrierile lui eseistice Minima Moralia, cuprinzând 153 de fragmente pe temele cele mai diverse, Dialectica luminării (Dialektik der Aufklärung, scrisă împreună cu Max Horkheimer, publicată în 1947), au avut cel mai mare succes.
Totodată, chiar în lucrările care nu sunt eseuri, Adorno înclina spre discursul eseistic. Pentru ca filosofia riscului să nu fie o problemă pur psihologică (filosoful crede, are convingerea că poate greşi), procedeele la care apelează trebuie să fie riscante, incerte prin natura lor, putând să ducă sau nu la rezultatul dorit. Numai asemenea procedee sunt expresie a unei filosofii deschise, ca cea p
