Radu câştigase loteria vizelor chiar când în România se instalase viguros criza economică şi departamentul de cercetare la care lucra la Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti se închisese, aşa că l-a sunat pe Dorin la New York şi l-a întrebat la fel de simplu: „Ce zici, mă ţii la tine un timp? Acolo cum e?“ „Cum să fie? E rău. Dar vino când vrei. Până la urmă, fiecare cu steaua lui“.

Nimerise şi aici în plină recesiune, dar era totuşi New York. Un măr uriaş unde viermele răului se pierdea mai uşor. Dar joburi nu se găseau. Primele trei zile Radu a dormit aproape continuu. Se trezea doar să urineze, bea o bere sau mânca o banană şi se strecura la loc sub pătura veche cu miros de mucegai simţindu-se ca pe o canapea într-o gară unde trenurile au uitat să oprească. De câte ori se trezea se întreba unde se află, ce căuta el acolo, între drumuri, între vieţi, şi închidea ochii la loc mai mult din nevoia de protecţie decât de somn. Nicio legătură însă cu somnul de odihnă ori de refugiu, nici cu cel protectiv din copilărie. Era un somn nou, tulbure, de tranziţie, năclăit, ca o amorţeală, într-un loc străin cu forme şi contururi străine, cărora nu le înţelegea rostul.

După trei săptămâni a dat în insomnii. Fixa tavanul pătat ori vreo crăpătură în zidul din faţa canapelei, auzea iepurele sforăind în baie şi pe Dorin perpelindu-se în camera de alături, sirenele de poliţie afară şi mugetul cargourilor care alunecau greoaie pe East River. Într-o dimineaţă înainte să plece la serviciul lui de inginer de construcţii pe aeroportul La Guardia, Dorin i-a dat un pumn de somnifere din flaconul care nu lipsea niciodată de pe noptiera lui. „Ăştia zic să nu bei alcool după ce-o iei, dar eu sunt veteran, pot să-ţi spun că merge foarte bine cu o sticlă-două de bere, îi sporeşte efectul. Dar mai mult de una să nu iei.“

Dorin fusese căsătorit în România peste 15 ani to