Teoria ordoliberalismului este rezultatul acţiunii concertate în perioada interbelică a părinţilor economiei sociale de piaţă. Preocupările ordoliberalismului sunt poate cel mai bine sintetizate de ceea ce a scris Franz Böhm. Ele sunt legate de „… chestiunea puterii private într-o societate liberă. Aceasta duce în mod necesar la întrebarea despre cum anume este realizată ordonarea unei economii libere. De aici, se ajunge la întrebarea despre ce tipuri şi posibilităţi de ordonări economice există de fapt, ce rol joacă puterea în fiecare dintre acestea, şi anume atât puterea guvernului, cât şi puterea persoanelor private şi a grupurilor private, şi ce fel de distorsiuni ale ordinii economice apar atunci când, în interiorul statului şi societăţii, se formează o altă împărţire a puterii decât aceea care este conformă cu ordinea respectivului sistem economic...“.

În acest flux de preocupări, gândirea ordoliberală cu cele două curente ale sale, adică cel al „Şcolii de la Freiburg“ şi cel al „Şcolii de la Köln“, ca şi cea a ordoliberalilor în sens mai larg, diferenţiază între cadrul instituţional (ordonarea) în care se desfăşoară procesele economiei de piaţă şi procesele însele (libera formare a preţurilor). Cuvântul latin „ordo“, desemna acel concept al filosofiei antice romane care definea starea ideală a unei societăţi civilizate; adică cea în care milioanele de oameni liberi şi de bună-credinţă pot să-şi urmărească într-o linişte sigură şi cu grad mare de previzibilitate treburile cotidiene. „Ordo“ era un cuvânt îndrăgit la Freiburg. El se potriveşte de fapt bine spiritului german, doritor să facă ordine şi să acţioneze în claritate.

Prima formulare în clar şi în public a ordoliberalismului german este făcută în 1936, prin publicarea de către Eucken, Böhm şi Grossmann – Doerth a unui text cunoscut ca Manifestul Ordo, sub titlul Sarcina noastră (Unsere Auf