Bineînţeles că minimalizez şi că reduc o carte care, cinstit vorbind, te prinde, la această inversiune. Nu, nu e vorba doar despre atât. E vorba despre curajul de a scrie un roman istoric curat, documentat şi cu destul curaj tocmai în anul în care, brusc, toată lumea a devenit interesată la modul maladiv de domnia lui Henric al VIII-lea. V-aţi dat seama că mă refer la deja celebrul serial HBO sau la romanele Philippei Gregory. Nu, cartea lui Mantel e deosebită: în primul rând, Cromwell nu e un monstru, ci, mai curând, un tip de afacerist renascentist, foarte atent la tot ce-l înconjoară, ştudinte al metodelor florentine de memorare (a se vedea Arta memoriei a lui Frances Yeates), un bărbat extrem de fidel, pornind de la primul său patron (cardinalul Wolsey, cel care, după 20 de ani de guvernare efectivă a Angliei, e mazilit şi, practic, ucis de către Henry pentru că nu găseşte calea de a divorţa, conform Leviticului, acest rege care susţine că aragoneza consoartă ar fi pătat totuşi cearceaful cu fratele său regal) şi sfârşind cu Henry himself, cel care-l scurtează de cap tot din cauza unui contract matrimonial ratat.

Acum, dacă e să fim cinstiţi, Mantel scrie un roman politic. Nimic nu-i face mai mare plăcere decât să intre în lumea intrigilor de curte – scenaristul Tudorilor are multe de învăţat de aici. Duplicitatea se extinde şi la nivel narativ: săltăm între o continuă alternanţă indirect liber/obiectiv. E şi metoda prin care Cromwell se ridică miraculos la nivel de erou renascentist, iar Thomas More (deşi privit, istoriceşte realist, însă împănat cu stileme/psiheme imaginative, cum ar fi pasiunea stupidă pentru covoare, în timp ce comandă cu rigurozitate arderi pe rug ale unor simpli cititori de Evanghelii în limba engleză) coboară la acela de monstru idiot. Pentru mine, efectiv, a fost cel mai bun roman istoric de după dubletul Claudius al lui Graves.