Mintea se antrenează, ca şi muşchii. Intuiam că aşa stau lucrurile, însă confirmarea am avut-o târziu şi ea a venit nu de la pedagogi şi specialişti în lucrul de o viaţă cu capul, ci de la o negustoreasă de tablouri din New York care vâna chilipiruri, iar trei, patru zile pe săptămână se antrena - aşa zicea ea - pentru răscolitul anticariatelor şi al târgurilor duminicale.

Ar fi trebuit să mi se vorbească de antrenamentul minţii în şcoală şi la facultate, dar e posibil, ba chiar probabil, ca profesorilor mei cuvântul să li se fi părut cam neintelectual. Învăţatul e altceva decât antrenamentul. Nu se suprapune nici ca scop, nici la cuprindere. Dictonul "Minte sănătoasă în corp sănătos" nu reţine exerciţiul specializat, antrenamentul personalizat. Mulţi mor cu mintea împuţinată prin nefolosire, dar sănătoasă.

Antrenamentul dezvoltă unele acuităţi ce trimit, în percepţia celor care nu ştiu şi nici nu bănuiesc că e vorba de o exersare cu metoda dirijată, cu un câştig bine definit, la magie. Am citit de curând cartea unui prestidigitator englez, cu o emisiune foarte populară la televiziune, în care chestiunea antrenamentului conştientizat şi cu o susţinere ştiinţifică e tratată ca bază a profesiunii.

Eu am memorie vizuală dezvoltată şi antrenată, dar mi-au trebuit ani de chin ca să accept asta. Şi să rezist în facultate în competiţia cu alte tipuri de memorii generaliste. Când spun memorie vizuală, mă refer şi la capacitatea de a desluşi structuri, sisteme alcătuitoare, acolo unde alţii se limitează la informaţii şi impresii. Când lecţiile unor profesori universitari nu se întemeiau pe dezvoltări structurale, fotografiam, pur şi simplu, cu ochii pagina de notiţe, iar la examen citeam imaginar ce-mi reţinuseră ochii minţii. Nu făceam eforturi să şi înţeleg ce spuneau cursurile, pentru că nota se dădea pe acumulări cantitative, nu pentru cre