Chiar dacă, printre orele de curs, gândul încă ne zboară la zilele însorite de vară, suntem nevoiţi să "ne trezim", pentru a o lua de la capăt.
În urmă cu un an, nu ştiam ce presupune să fii corespondent junior la un ziar local. Credeam că e un "ceva" unde absolut oricine, poate scrie orice. În realitate, lucrurile stau altfel. A semna un editorial într-un ziar nu e o chestie "dă fiţe", cum mulţi au reproşat celor ce fac asta. Presupune muncă, atenţie şi mult curaj. De ce curaj? Pentru că e important să ai această calitate, tot mai rar întâlnită, într-o ţară în care a fi diferit, adică a spune lucrurilor pe nume înseamnă a fi ciudat sau - de ce nu? - a fi nebun. Îţi trebuie curaj ca atunci când vezi o nedreptate, în loc să închizi ochii, cum face majoritatea, să-i deschizi larg şi să ieşi din turmă, iar mai apoi să o prezinţi şi celorlalţi. Cu siguranţa din o sută câţi vor citi, zece vor face ceva.
Îţi trebuie curaj să îţi exprimi punctul de vedere în locul unui dat din cap, indiferent că eşti sau nu de acord cu ceea ce spune celălalt şi, nu în ultimul rând, îţi trebuie curaj să mergi înainte, indiferent de criticile sau încurajările care ţi se aduc.
Din păcate însă, sunt mulţi care se lasă manipulaţi, care acoperă nedreptăţile astupându-şi urechile sau punându-şi mâna la ochi, iar acasă, în faţa oglinzii răbufnesc. Sunt mulţi care tratează cu indiferenţă multe din lucrurile ce nu Ie convin, pentru că s-au obişnuit cu ideea că trebuie să fie de acord cu ceea ce fac ceilalţi. Nu. Indiferenţa nu e întotdeauna soluţia. Şi nici să aştepţi să vorbească altcineva pentru tine, deoarece tu eşti singurul care ştie cel mai bine ce îl frământă!
E o invitaţie. O invitaţie să ai curaj. Curajul să depăşeşti cei 2 mp, cât ocupă o oglindă (generoasă...), şi să aduci la cunoştinţă toate lucrurile menţionate mai sus, fără să-ţi fie teamă de prejudecăţile celo
