Impresii. Frânturi. Vizual. Sonor. Tactil.
Mi-am întins gâtul până am simţit pământul. Sub talpa pantofului adia vânt. De moalele capului se proptise un bolovan tăios. Aveam păr în ochi şi parcă vedeam totul prin zăbrele. Toate. Toate. Să fi fost cerul albastru atunci? Nu ştiu. Dar aş fi putut-o întreba pe domnişoara care citea. Alături, pe o bancă, să îşi ridice privirea, fracţiune de secundă şi să-mi răspundă direct. Fără detalii. Aseară, la magazin, m-am dus special să-mi cumpăr portocale. Mi-am ales două. Am plătit, fără să mă uit la bani. Fie ce-o fi, îmi permit şi eu câteva portocale. Probabil. Abia aşteptam să le mănânc încet, pe rând, pe fiecare. Poate aş fi ronţăit şi cojile. M-am dus acasă, şi nu stăteam departe, dar cumva, pe drum, m-am plictisit de portocalele mele. Le-am aruncat în coşul de gunoi din faţa casei. Ciudat. De luni de zile încerc să mănânc fructe. În casă, stau pe întuneric. Fac economie la factura de electricitate. În cele două camere, când în una, când în alta. Acum două zile mi-am spălat o pereche de şosete şi m-am simţit un om activ. Şi constructiv. A sunat la uşă de întâi martie. Era popa. Mi-a oferit un mărţişor cu Maica Domnului şi pruncul. L-am luat. N-ar fi trebuit. Oricum nu i-am dat cretinului niciun ban. I-am trântit uşa în nas. Îl văd iarăşi de Paşti şi-atunci am să-i zic vreo două! Acum sunt cam obosit. Şi sunt obosit de ani de zile. Dorm, dorm, dar nu mai scap. Cred că de la un moment dat pur şi simplu n-am mai ştiut ce-nseamnă odihna. Nu fac nimic. Mă vaiet toată ziua. Când mi-e rău, nu mă doare nimic. E doar o stare de alunecare, ca şi cum iau şi mă duc, şi mă duc, mă scurg la vale, împotriva spaţiului solid. Atunci simt cum se-ncinge trupul în jurul sufletului meu, se-ncinge ca nodul şi nu se delasă deloc. Mă moleşesc şi mă gândesc la lucruri mai bune. Toţi murim odată! Sunt un om tânăr, altfel vorbind, am toată v
