Nu, serios, de ce avem nevoie de acest serviciu secret al poliţiei? Ne cam bântuie existenţa încă din anii ‘90, de când a şi rămas cu numele acesta. De atunci, toţi vor să pună mâna pe el, vă amintiţi scandalul dintre PSD şi PDL, când se lăuda Vanghelie prin presă că a pus mâna pe arhivă. Din declaraţiile mai multor politicieni, coaliţia PSD – PDL a mers bine, se cam priveau cu ură pe sub masă, dar mergea. Asta până când scandalul numirilor la Interne a aruncat totul în aer. Iar scandalul acela a plecat de la „Doi şi-un sfert“. Un pic de istorie contrafactuală: suntem cu bugetul în piuneze, ne împrumutăm să plătim pensii şi salarii, totul pe fondul unui conflict politic perpetuu, nu ne-ar fi fost mai bine cu acel guvern de mare coaliţie care i-ar fi obligat măcar să vină cu nişte soluţii comune, în loc să-şi scoată ochii pe probleme marginale?

Care e lecţia? Pentru politici consensuale e nevoie de un minim de încredere. Iar încrederea nu se poate construi când intrăm într-o logică de „care o are mai mare!“. La agenţiile de informaţii mă refer. Asta a fost partea politică.

Să mergem la cea practică. Singurul serviciu secret desfiinţat în România a fost SIPA, agenţia de informaţii de la Justiţie. Ani de zile, SIPA a fost teroarea magistraţilor. Funcţiona pe principiul securistic: adunăm informaţii despre toţi şi tot, fără direcţie, fără obiective, şi poate le vom folosi la ceva. Deci, SIPA trebuia să ştie cine cu cine se pupă, cine cu cine merge în vacanţe, cine cu cine face afaceri. Bun, mi se poate spune, dar e ceva necesar, doar vrem să ştim ce ne fac magistraţii.

Poate ar fi o idee bună în Suedia, dar nu la noi. Într-o societate în care serviciile sunt de capul lor, să aduni gunoi despre toţi înseamnă să construieţti pe un maldăr de jeg bun de folosit împotriva cui îndrăzneşte să ridice capul. A venit Monica Macovei şi a desfiinţat SIPA. A rămas