Doina Ruşti nu pariază precum noua noastră cinematografie pe neorealisme mizerabiliste, a căror credibilitate vine dintr-o legitimare prin văicăreala noastră cotidiană (întemeiată, de altfel). Cum însă excelenţa în acurateţea radiografierii mizeriei morale şi materiale nu înseamnă şi înţelegere mai complexă a lumii, alternativa adusă în scenă de proza realistă, însă şi fantastică a autoarei este cu atât mai salutară. Formula autoarei are de a face cu ştiinţa semnelor şi a tratării acestora în ecuaţii paradoxale. Realismul bine structurat şi încarnat de proza Doinei Ruşti îşi dă întâlnire la fiecare colţ cu ieşirea în largul lumii ficţionale, într-o manieră care aclimatizează teme şi motive universale la contemporaneitatea rurală sau citadină românească, permiţându-i autoarei să pună bazele unui registru de creaţie în care teritoriile proprii devin recognoscibile atât prin tipologia subiectelor, cât şi prin tratarea lor stilistică. Rămâne, oricum, de înţeles mai bine ce fel de viziune asupra realului propune Doina Ruşti, mai cu seamă că s-a menţionat dimensiunea mitologic-folclorică a fantasticului pe care îl cultivă (fantome, vampiri şi, mai nou, farmacişti de odinioară, cum este Iane).
Recentul volum de proză Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti (Iaşi, Ed. Polirom, 2010, 232 p.) porneşte de la o întâmplare pe care un interviu al autoarei o evocă astfel: Într-o zi am găsit printre hainele vechi o cămaşă în carouri.
Întotdeauna există astfel de haine pe care oamenii le uită în câte o cutie, iar, odată regăsite, aduc în mod neaşteptat şi timpul lor glorios, pe când erau ţinute pe un umeraş aurit. Cămaşa mea, pe care o purtase demult un bărbat, respira încă aerul unei dimineţi de mai, suspinul cireşelor pârguite şi glasul hârâit al unui papagal.
Şi, îmbrăcându-mă cu acea cămaşă, am cutreierat prin cartierul Andronache, la
