Mi-am amintit azi-dimineaţă că marţi apare prima pagină Junior de anul acesta. Probabil ar trebui sa fiu entuziasmată, să mă simt plină de idei şi cu un chef de muncă evident, încât să mă uimească şi pe mine.

Dar nu o să scriu despre asta, nu că nu aş fi entuziasmată. Sunt doar puţin uimită. Acesta pare să fie al patrulea an în care scriu. Şi până acum, spunând asta, am fost doar mulţumită de noi, de faptul că am avut curaj să spunem lucrurilor pe nume, să arătăm că suntem prezenţi. Aş putea spune că a fost chiar o formă de a renunţa la superficialitate. Însă azi am realizat că ultimii trei ani ai mei nu se măsoară în lecţii, în note, în aprecieri şcolare şi reuşite de acest gen. Satisfacţiile de moment trec repede, orgoliile prosteşti şi mai repede. Îmi amintesc vag de serile petrecute repetând lecţii pentru a doua zi ori răspunsurile "strălucite" de la ore. Poate e chiar frustrant. În schimb, ceea ce mi-a adus continuitate în anii de liceu de până acum a fost încercarea mea de a spune ce gândesc în fiecare săptămână. Şi fiecare articol nu a avut o satisfacţie de moment. E ca şi cum ai pune o cărămidă în fiecare zi... abia după câţiva ani poţi vedea ce s-a schimbat. Azi observ că s-au schimbat multe şi că m-am schimbat şi eu cu fiecare săptămână. Nu a fost tocmai uşor. A fost destul de ciudat să ştii că nu e bine să spui ce toţi ştiu, dar nu spun şi, în acelaşi timp, să crezi cu tărie că omul trebuie trezit câteodată din amorţeală. Uneori a fost chiar dur să realizez că ideile preluate ar putea cântări mai mult decât propriile gânduri.

Poate că dacă aş fi stat cuminte, mâncându-mi biscuiţii din fiecare zi şi aprobând sau oftându-mi viaţa, nu aş fi ajuns să-i cunosc pe ceilalţi. Oameni care îşi apărau imaginea şi pretindeau că se ţin departe de cotidian mi-au demonstrat încă o dată că reacţiile "neprogramate" sunt dovada unui om confuz, ce ascu