Acest infern capătă câteva trăsături specifice, în fiecare caz, după cum arătau cei care aplicau legea. Sunt oameni cu origine sănătoasă, rapoartele lor scrise stând dovadă a instrucţiei foarte precare pe care o aveau şi a fondului pe care au învăţat să devină torţionari.
Alexandru Mihalcea ne dezvăluie în cartea sa, Salcia, un lagăr al morţii, apărută la Ed. Ex Ponto, un caz. Cunoscând închisoarea comunistă el însuşi, inclusiv pe cea de la Salcia, el reface istoria acestui lagăr prin documente de arhivă, dar şi prin mărturiile altora care au trecut pe acolo.
În Insula Mare a Brăilei, departe de oraşe şi sate, au fost înfiinţate în anii 50 o serie de lagăre de muncă, iniţial pentru deţinuţi de drept comun, apoi şi pentru deţinuţi politici. Înălţarea unui dig, dar şi diverse munci agricole reprezentau corvoada la care erau supuşi oamenii, în general agricultori, condamnaţi pentru că nu au predat tutunul la cooperativă, nu au predat la timp buşteni sau au făcut comerţ ilicit cu propriile produse, în condiţiile în care un decret din 1952 declară ilegală comercializarea cerealelor, vitelor, peştelui, pieilor, produselor din petrol etc. Micii producători sunt, astfel, aneantizaţi. Prinşi în flagrant, unii se trezesc în închisoare fără să fi fost măcar judecaţi.
Ceea ce se întâmplă, însă, la Salcia între 1952 şi 1953 reprezintă un fenomen aparte. Aici numărul deţinuţilor morţi, în decurs de câteva luni, ajunge să fie cunoscut la Procuratura Generală şi, cum acesta era suspect de mare, de câteva zeci în trei luni, se deschide o anchetă. În actele administraţiei penitenciarului, toţi deţinuţii decedaţi par a fi suferit de TBC, caşexie, ocluzie intestinală, boli cardiace ş.a. Medicul civil delegat de Procuratură e chemat să constate decesul la câteva zile după ce acesta intervine, astfel că urmele bătăilor se confundă, pe trupuri, cu învineţirea cada
