Spre deosebire de romano-catolicism, creştinismul răsăritean n-a produs o foarte bogată reflecţie sistematică asupra condiţiei spirituale a omului în contextul social şi politic al modernităţii. Ortodoxiei pare să-i fie caracteristic mai degrabă discursul sub specie aeternitatis, atras de promisiunea veşniciei şi mai puţin interesat de complicaţiile istoriei terestre. Această trăsătură a Bisericilor orientale a fost observată chiar de Alfred Müller–Armack — important sociolog al religiilor şi unul dintre fondatorii ordoliberalismului german1. Contemplativitatea şi „instinctul eshatologic“ al ortodoxiei furnizează garanţiile unei stabilităţi ferme (mai ales pe terenul eticii, al esteticii liturgice şi al teologiei dogmatice), dar şi riscurile unor confuzii practice şi teoretice (pe terenul disputelor ideologice găzduite în agora cetăţii).

Care este atitudinea ortodoxiei contemporane faţă de realităţi presante precum: proprietatea individuală, piaţa liberă, solidaritatea intracomunitară, sărăcia cronică, şomajul, politicile fiscale ale statului etc.? Pentru a afla răspunsul la aceste dileme, apelul la documentele sinodale recente (cum ar fi „doctrina social㓠a Bisericii Ortodoxe Ruse, aprobată oficial în 2000) nu va fi suficient2. Absenţa unor structuri centraliste în ecleziologia ortodoxă face inutilă căutarea unor răspunsuri standardizate la toate problemele de ordin social, economic şi politic cu care se confruntă ţările de pe întreg mapamondul.

De aceea, o perspectivă ortodoxă asupra ordinii sociale va rezulta mai ales dintr-o asimilare a viziunii patristice despre om, univers şi comunitate, precum şi din interiorizarea principiilor etice formulate de Biserica apostolică. Cercetătorii vor descoperi un anumit eclectism doctrinar în chestiuni care privesc dezbaterile economice contemporane. Răspunsurile ortodoxiei la probleme istorice concrete rămân d