În aceste condiţii, ce anume mai poate genera o fractură care să mobilizeze re-citirea? În cazul lui Gellu Naum, în legătură cu care se pot vehicula afirmaţii care-l plasează în cercul larg al suprarealiştilor, o astfel de şansă putea fi oferită de volumul postum, publicat de Simona Popescu, în 2002, Calea şearpelui. În tot cazul, nu suprapunerea peste suprarealism e în măsură să vorbească despre forţa poeziei sale, ci abia diferenţa de el (chiar când e dificil de conturat portretul-robot al poemului suprarealist). Şi aici e vorba despre un exerciţiu care încă rămîne să fie făcut.

Aşadar, Calea şearpelui. Volumul, publicat în 2002 – moment care ar fi putut deveni piatră de hotar în reinterpretarea întregului –, este scris în 1947-1948. Prin urmare, e de văzut în ce măsură el poate constitui, nu atât în istoria receptării, cât în metamorfoza interioară a poetului, un punct nodal. Astfel, abia aşezând lucrurile în ordinea lor firească, critica literară ar putea să identifice nu numai un traiect, ci şi viziunea care îl generează. Or, Calea şearpelui – scriere despre care unii ar putea crede că excedează domeniul literaturii/poeziei – angajează plenar fiinţa – şi dacă textul nu se înscrie în graniţele literaturii, de ce n-am crede că tocmai aceste graniţe nu-s relevante? Oricum, Gellu Naum nu are pretenţia că face literatură, concept pe care îl asociază unei socializări a scrisului pe care o dezavuează. Prin urmare, nu literatură şi nici măcar poezie nu scrie Gellu Naum, ci un discurs esenţial subiectiv, având ca reper identitar problematica morţii şi, prin reflex, a libertăţii sinelui. Un discurs iniţiatic, ascuns celorlalţi, adresat sieşi, a cărui finalitate nu e emoţia estetică, ci construirea de sine. În aceste condiţii, chiar acceptând că, la rigoare, textul nu e literatură (căci nu vizează esteticul, ci eticul şi nu implică un dialog social), el nu poate