A fost odată ca niciodată … într-un oraş englezesc, o tânără frumoasă (cât permite moştenirea genetică a insularilor) cu ochi verzi şi păr blond, cu trup în linii atrăgătoare şi cu o profesie onorabilă, profesoară de matematică la Universitatea din Oraş. Vă povestesc ce ştiu de la tatăl ei (cu aer de basm), de asemenea profesor şi cercetător, în domeniul construcţiilor. Această fată s-a căsătorit cu un băiat nu din dragoste, nu din interes (bani şi facilităţi au existat mereu pentru ea), nu din lipsă de alternativă, ci… pentru GENELE lui.
Nu e o poveste veche, depăşită sau excentrică. Acum vreo şase ani, am aflat despre fenomenul de “selecţie a taţilor”. Femeile care pun cariera şi, ulterior, copiii, pe primul plan, în detrimentul soţului, sunt foarte la modă (la modul subtil). Îşi aleg partenerul în funcţie de calităţile fizice şi de moştenirea genetică favorabilă. Nu mă refer la faza cu banca de spermă, unde, până la urmă, totul e o loterie, nici la fertilizarea in vitro, in vivo, tehnicile de însămânţare artificială se practică, se ştie, nu mai au haz/caz de dezbatere. Noul trend este „însămânţarea naturală” la pachet cu ceva emoţie, nu prea multă, eventual doza pentru câteva nopţi. Copilul rămâne la ea, tatăl are voie la vizite, ceva de genul „nu am vrut, dar s-a întâmplat”; „ne-am iubit dar nu a mers”; categoric nu „stăm împreună de dragul copilului”, „de ochii lumii”, etc. Suntem tineri!!!
La construcţia propriului model de copil ideal încă se lucrează (fără spor), ne gândim şi vedem filme. Fetele visează. Unele se amuză punând pozele lor în programul de design al copilului de pe net, având ca taţi diverse vedete. Bine, dar când vine vorba de creaţia concretă? Oricine îşi doreşte un copil deştept (cu un IQ suficient pentru a se descurca în orice situaţie), frumos (atletic, aşa), cuminte (sau rebel, se iartă dacă are o personalitate copleşitoare)
