Într-adevăr, sindicatele au fost înfiinţate pentru a lupta împotriva patronilor capitalişti. Lucru firesc, deoarece, în încercarea lor de a maximiza profitul (nu-i nimic marxist în consideraţiile acestea!), capitaliştii au tendinţa dacă nu sunt împiedicaţi să-şi exploateze salariaţii, cerându-le mai mult efort sau făcând economii la protecţia muncii. Or, sindicatele, prin proteste, marşuri, greve, urmate de negocieri, obţin ameliorări şi protecţie fie prin contracte directe cu angajatorii, fie prin modificarea legislaţiei. Nu asta s-a întâmplat însă la noi!
Din punct de vedere al legislaţiei, nu erau probleme fundamentale: săptămâna de lucru de 40 de ore, concediile plătite etc. erau un bun câştigat încă în 1990. Apoi, treptata aliniere la legislaţia europeană, foarte avansată în domeniu, a condus la alte avantaje şi drepturi, sosite cumva de-a gata, fără zeci şi zeci de ani de luptă sindicală îndârjită, aşa cum se întâmplase în ţările dezvoltate din Vest. Astfel că sindicatele fie cele scoborâte din vechiul UGSR, fie înfiinţate după 1990 şi federate ulterior nu aveau mare lucru de făcut în acest domeniu. Ceea ce ar fi trebuit urgent să facă mai ales odată cu dezvoltarea sectorului privat era să obţină ca drepturile legale să fie respectate de patroni. Aşadar, să aibă grijă ca toţi salariaţii să fie plătiţi pe cartea de muncă cu suma efectiv negociată şi nu la salariul minim pe economie şi cu restul banilor strecuraţi din buzunarul patronului -, ca săptămâna de lucru să nu depăşească timpul legal fără compensaţie, concediile să fie acordate, protecţia muncii să fie asigurată etc. Era necesar să lupte cu îndârjire împotriva muncii la negru, care duce la scăderea salariilor în ansamblu, să aibă grijă, în general, ca patronii să nu facă evaziune fiscală pe socoteala salariaţilor, neplătindu-şi cu lunile sau cu anii cotele de asigurări sociale. Ca
