Multă vreme după 1990, i-au fost imputate funcţiile academice şi o anume rigiditate în apărarea valorilor canonice, într-o vreme a decanonizărilor cu substrat politic. Însă cele câteva studii ample apărute în ultimul deceniu şi jumătate trădează mai degrabă un spirit „canonizant“ deschis şi mobil, în vreme ce zecile de prefeţe ale volumelor de Opere din colecţia Pleiade, „fragmentele critice“ şi o publicistică literară derutant de diversă îl arată, deopotrivă, deschis spre întreaga istorie a literaturii române moderne şi spre temele majore ale actualităţii culturale. Un spirit în acelaşi timp prudent şi „adus la zi“, aflat – după o formulă a lui Barthes pe care o invocă adesea – „în ariergarda avangardei“, angrenat în mari proiecte individuale şi colective. „Aducerea la zi“ vizează inclusiv augumentarea unor volume mai vechi sau mai noi, de la Dimineaţa poeţilor la cărţile despre proza lui Mircea Eliade şi despre tânărul Eugen Ionescu. Putem vedea în asta o formă de perfecţionism şi, în mod cert, un cult al completitudinii. La 77 de ani, criticul îşi vede neabătut de treabă: e la fel de activ şi de productiv ca de obicei, la fel de interesat de „matinalitatea“ literaturii şi de „tinereţea“ operelor.

Cea mai recentă apariţie editorială a sa constituie, în fapt, o versiune modificată, sensibil adăugită a cărţii din 2006 despre „tânărul Eugen Ionescu“. Într-o cronică pe marginea precedentei ediţii, Daniel Cristea-Enache se arăta contrariat de incompatibilitatea structurală dintre „obiectul“ destabilizator şi criticul „stabilizator“. Opinia sa nu diferă esenţial de cea a lui Nicolae Manolescu din Istoria critică... după care interesul postdecembrist al lui Eugen Simion pentru eseiştii „tinerei generaţii“ ar fi cel puţin curios, date fiind nepotrivirile de caracter dintre ei. Aparent îndreptăţite, asemenea evaluări pornesc totuşi de la o premisă eronată: la urma