Să privim la SUA – ţară cu cei mai mulţi nobelişti în economie şi locul cu cele mai puternice programe de studii economice. Predicţiile macroeconomiştilor au ajuns obiect de ironie publică. Ba ieşim, ba nu ieşim din criză. Curba ieşirii din criză are formă când de U, când de V, când de W, când de L. De câte ori se anunţă public un indicator relevant pentru monitorizarea crizei, mantra este „indicatorul cutare surprinde din nou experţii care prevăzuseră că acesta va arăta cutare şi cutare, pe când el arată altceva“. Totul pare mai mare, mai mic sau în altă direcţie decât prevăd aceştia.

Poate e nedrept, dar aceasta e impresia pe care o lasă. Dovada: glumele mai mult sau mai puţin sărate care circulă pe seama macroeconomiştilor. (O echipă compusă din trei macroeconomişti merge la un concurs de vânătoare. Apare un iepure. Trage primul. Pe lângă. Trage al doilea. Pe lângă. Al treilea nu mai trage de loc, cade în genunchi, ridică mâinile spre cer şi începe să strige triumfător: l-au nimerit! L-au nimerit! Echipa noastră a învins!)

Exemple şi întrebări

Alt exemplu, tot în SUA. Sub impactul crizei recente are loc o resuscitare a retoricii keynesiste, idei vechi de peste o jumătate de secol, îmbrăcate în haină nouă. Problema este că, în momentul în care se invocă principiile keynesiste, se formează imediat două tabere. Prima tabără susţine că în economie este inevitabil ca investitorii să facă erori, iar economia trebuie lăsată să se cureţe singură de acestea. Criza nu este altceva decât nota de plată a deciziilor greşite, etapă în care sistemul se curăţă de balast. Cealaltă tabără keynesistă susţine că statul trebuie să intervină. În perspectivă keynesiană, a aştepta ca economia să se cureţe de toxine şi să-şi revină pe cale naturală este prea costisitor şi riscant. Statul trebuie să facă ceva, chiar dacă nu e foarte clar cu ce efect.

Pentru discuţi