Până la momentul decernării premiului Nobel pentru literatură, ştiam prea puţine despre Herta Muller. Citisem câteva fragmente remarcabile prin numere vechi din Lettre Internationale, mai ştiam de existenţa unei cărţi apărute într-o mică editură de nişă din România (carte imposibil de găsit), aflasem de prezenţa ei la Sibiu la un festival ce purta numele lui Oskar Pastior (prin 2007, 2008, 2009, nu mai reţin).

Cam atât şi nimic mai mult, în afară de consideraţiile pur subiective ale unuia şi altuia, aprecieri care, ca senzaţie, dădeau măsura unui scriitor între alte mii de scriitori.

Premiul Nobel primit de scriitoarea Herta Muller a schimbat complet percepţia societăţii româneşti, în general, şi a comunităţii culturale româneşti, în special. Experienţa ei cumplită din anii comunismului devine brusc interesantă, iar cărţile ei, trecute cu vederea de marile edituri româneşti, subiect de concentrare maximă. Brusc, oameni de cultură de prestigiu incontestabil încep să vorbească de Herta Muller cu familiaritate şi cu sugestia subtilă că ştiau de mult timp de această formidabilă scriitoare care a locuit în Banatul nostru românesc. Editura Humanitas iniţiază o serie de autor "Herta Muller", se mobilizează forţe şi se pune în scenă un eveniment pe măsura importanţei "fenomenului". La Ateneu, prezenţa Hertei Muller a fost întâmpinată de mii de oameni, care s-au înghesuit să ocupe un loc, fie el şi în picioare. Gabriel Liiceanu insistă pe obţinerea asentimentului Hertei Muller în privinţa aşa-zisei "rezistenţe prin cultură" a intelectualilor rămaşi în ţară şi care nu au adus ofrande regimului ceauşist, Herta Muller refuză să facă aşa ceva, răspunzând dur că, în România, dacă vine vorba de dizidenţă, nu prea e nimic de spus. Evident, presa explodează punând în valoare faptul că Liiceanu s-a făcut de râs, iar Nicolae Manolescu reacţionează critic la adres