Acum doi ani, într-o beţie de vorbe, cu discursuri înlăcrimate şi cuvinte mari, parlamentarii noştri votau în unanimitate creşterea salariilor profesorilor cu 50%.

Întreaga adunare a fost de râsu'-plânsu': parlamentarii care au luat cuvântul s-au străduit să ţină discursuri cât mai pompoase despre „nobila meserie de dascăl", dna Ecaterina Andronescu a plâns la propriu, iar dl Cristian Adomniţei - pe atunci ministrul Educaţiei - a votat legea în calitate de deputat, dar în calitate de ministru a spus că nu o poate aplica, din lipsă de bani. O găselniţă guvernamentală de ultim moment a amânat aplicarea legii - căci, într-adevăr, nu erau bani -, iar apoi s-a ales praful de mărirea cu 50%.

Ieri, sindicatele din învăţământ au manifestat în Bucureşti şi în alte oraşe după ce, între timp, aşa-zisele „măsuri de austeritate" ale Executivului le-au diminuat veniturile. Legea învăţământului (complicată şi greoaie) zace în Parlament. Sistemul educaţional se degradează, tinerii absolvenţi de facultate fug de meseria de profesor ca dracul de tămâie. Nu numai de salarii este vorba, dar şi de condiţiile de lucru, de perspectivele de carieră, de statutul public al profesiei. Toate acestea ne fac să ne furăm viitorul: societatea de mâine va fi una a cunoaşterii, în care câştigătorii vor fi cei care au investit la timp în formare, educaţie, inteligenţă.

Noi suntem cu mult în urmă, iar episodul de acum doi ani a fost prea lesne dat uitării. Unanimitatea parlamentarilor şi demagogia lor înlăcrimată arată un amestec de inconştienţă şi minciună. Inconştienţă - pentru că la vremea aceea începuse criza şi se ştia că ne va afecta şi pe noi (chit că preşedintele şi premierul ne tot spuneau la televizor contrariul). Era limpede că o mărire de salarii cu 50% nu putea fi susţinută (chiar şi fără criză).

Minciună - pentru că, de dragul de „a da bine" la electorat, toţi