Un filosof spunea odata ca, daca te faci rama, nu te poti plange ca esti calcat in picioare. Tot el ne-a invatat ca un gest are valoare morala atunci cand este facut in ciuda tuturor inclinatiilor. Caci este usor (nu-i asa?) a urma principiile etice, cand gasesti in interior beneficii pentru asta.
Un om poate sa moara pentru o idee. Pentru o credinta. Ele pot fi gresite sau false, dar asta nu anuleaza demnitatea si frumusetea unor astfel de gesturi. Istoria e plina de martiri in slujba unor idei. Nebunia (poate) care cuprinde mintea unui om gata sa isi dea viata pentru un crez, pentru ideea care il mana mai mult decat orice alta nevoie interioara, este una dintre masurile demnitatii omului. Este unul dintre lucrurile care fac diferenta intre om si animal.
“Am ajuns in situatia sa nu imi mai pese de nimic. In momentul in care de la presedinte in jos nimeni nu vrea sa aplice legea, iar aceasta tara este o tara a arbitrariului, ce conteaza un om in plus sau in minus?” – cuvintele apartin invatatoarei din Caracal. Cristina Anghel se afla astazi in cea de-a 43-a zi de greva foamei, prin care incearca sa transmita un mesaj.
Femeia nu vrea sa accepte, asa cum deja am acceptat cu totii ca pe o banalitate impotriva careia este inutil sa lupti, ca o Lege poate fi calcata in aceasta tara, de sus pana jos, fara nici cel mai mic proces de constiinta. Ea nu vrea sa inteleaga ca Legea majorarii salariilor profesorilor cu 50%, votata de Parlament si adoptata de presedinte, nu se aplica pentru ca…. orice. Merita sa isi dea viata pentru ideea asta? Aici, in Romania?
Ca lectie de care nu doar politicienii au nevoie, ci si mai mult noi toti, gestul femeii ar trebui sa trezeasca admiratia noastra. Cel putin. Daca nu solidaritate. El ne invata ca pana la urma cu totii trebuie sa fim responsabili de alegerile si faptele noastre, ca daca acceptam minciunile, nedrept
