Stabilitatea economică, politică şi socială reprezintă condiţia iniţială pentru creşterea economică şi pentru dezvoltarea unei naţiuni. Distribuţia inegală şi neechitabilă a bunurilor constituie un factor de sporire a tensiunilor sociale. O cale de rezolvare a problemelor de acest fel este urmărirea consensului în sfera socialului, a economicului, a politicului. Acest efort cere însă din partea societăţii un angajament explicit şi o activitate economică sustenabilă.

Vitalitatea oricărei ordini sociale şi politice se bazează pe activitatea economică a naţiunii. Modelul economic socialist şi-a dovedit incapacitatea de a se susţine pe o perioadă îndelungată. Sistemul capitalist pur este, la rândul lui, departe de a fi un model de succes. Numai luând în considerare diferenţele dintre categoriile sociale şi nevoile diferite ale acestora, gândindu-ne la binele comun, la legitimitatea diplomatică şi la inviolabilitatea demnităţii umane, putem pune bazele unui consens în societate, care să urmărească pacea, stabilitatea şi prosperitatea atât în interiorul societăţii, cât şi în relaţiile acesteia cu societăţile vecine şi putem vorbi de o dezvoltare economică globală. Un asemenea model de consens a fost deja găsit şi se numeşte „economia socială de piaţă“.

Economia socială de piaţă se distinge ca sistem economic atât de socialism, cât şi de laissez-faire-ul capitalist. Spre deosebire de acesta din urmă, economia socială de piaţă combină interesul întreprinderilor private cu reglementările statului în economie, într-o încercare de a institui libera competiţie, un grad mare de ocupare a forţei de muncă, adică şomaj redus, un standard ridicat al vieţii şi condiţii de muncă corespunzătoare. Într-o economie socială de piaţă, negocierile colective se poartă adeseori la nivel naţional, între organizaţiile patronale şi confederaţiile sindicale. (...)

Noi, germanii,