Acum câteva zile, încercând să-mi fac oarecare ordine în numeroasele hârtii care îmi aglomerează rafturile şi sertarele, adoptând principiul lui Mateiu Caragiale, cu care nu fusesem niciodată de acord, anume că hârtiile încurcă, am dat peste un vechi articol al meu apărut imediat după revoluţie, după ianuarie 1990, în România liberă, pe atunci unica gazetă care mi-ar fi publicat ceva împotriva comunismului, mai puţin împotriva gorbaciovismului lui Ion Iliescu, socotit încă de numeroşi naivi un om de bine.
Articolul se intitula Burghezia de partid şi noua burghezie creată de comunism şi asta mă face să cred că sunt printre primii care au folosit respectiva sintagmă, dacă nu cumva voi fi chiar inventatorul ei. Nu-mi revendic acest merit în numele vreunei iluzii protocroniste, deoarece ea nu a prins, deşi e de toată pregnanţa şi corespunde unui mare adevăr constatabil: că în deceniile de comunism a apărut un anumit tip de burghezie pe fondul proliferării unei clase mult mai extinse care, conform predicţiilor ştiinţifice ale lui Marx, preluate de ciraci şi chiar de adversari, ar fi trebuit să nici nu mai existe.
Într-adevăr, indiferent unde au biruit comuniştii, unde au cucerit puterea politică ori au fost instalaţi la conducerea unor ţări cucerite de Armata Roşie (zisă cu o sinistră ironie eliberatoare), a apărut un aparat birocratic enorm şi foarte diversificat, exercitând o muncă mult diferită de aceea a proletarilor lui Marx, deşi într-un oarecare paralelism cu aceştia, într-o colaborare sau dependenţă care a durat decenii de-a rândul, până la prăbuşirea sistemului.
Conştienţi de această contradicţie dintre enunţuri şi speranţe, pe de o parte, şi realitatea foarte uşor constatabilă pe scară mare, conducătorii bolşevici s-au întrecut în a blama şi chiar condamna fenomenul, ca pe un fel de parazitism pernicios, nu se ştie cum apărut, deş
