Consecinţele au fost spectaculoase. În ultimii 30 de ani, economia chineză s-a dezvoltat exaltant, cu o creştere anuală de peste 10%. Tranziţia de la comunism la capitalism dominat de stat s-a făcut fără ca Partidul Comunist Chinez să renunţe la monopolul puterii politice. Încercările unora de a forma structuri independente de partidul stat au fost sancţionate prompt, brutal şi fără ezitare de către organele de securitate.
Ascensiunea vertiginoasă a transformat China într-o putere economică globală, a modificat raportul de forţe în lume şi, prin expansiunea şi modernizarea fără precedent a forţelor militare, a timorat ţările din vecinătate. În 2010, China a depăşit Japonia şi a devenit, după SUA, a doua putere economico-financiară a lumii. Numai în luna iunie 2010, surplusul Chinei în tranzacţiile comerciale cu restul lumii a fost de 20 de miliarde de dolari. Rezervele de valută convertibilă acumulate de China au ajuns la o valoare uimitoare, de 2.500 miliarde de dolari.
Modelul de dezvoltare economică al Chinei, bazat pe producţie pentru export, mână de lucru ieftină şi subevaluarea monedei naţionale a permis Chinei să inunde pieţele americane, europene şi mondiale cu produse ieftine, subminând capacitatea de export a occidentalilor. Succesul modelului chinez, implicând un capitalism controlat de stat şi încorsetarea politică a populaţiei, reprezintă o tentaţie majoră şi o justificare ideologică dubioasă pentru lideri cu ambiţii autoritare din alte ţări.
În ultimii 15 ani, China şi-a mărit puterea militară într-un ritm accelerat. Guvernanţii de la Beijing nu publică date despre fondurile cheltuite pentru dotarea forţelor armate, pentru avansarea tehnologiei militare şi pentru modernizarea capacităţii militare. Din cauza lipsei de transparenţă, semnificaţia strategică a înarmării intense a Chinei este oarecum nebuloasă.
Incontestabil, China a
