Pe la începutul lui septembrie, Camera inferioară a Parlamentului de la Paris a aprobat un proiect de lege privind reformarea sistemului de pensii. Actul normativ în cauză creşte vârsta de pensionare de la 60 la 62 de ani, până în 2018. Socialiştii francezi au făcut un scandal teribil, iar sindicaliştii au scos, înainte de aprobarea proiectului, un milion de oameni în stradă.
În România tocmai a fost declarată ca fiind constituţională o lege prin care atât bărbaţii, cât şi femeile vor ieşi la pensie la vârsta de 65 de ani, iar punctul de pensie va fi de 39% din salariul mediu brut pe economie. Sindicatele îi cer preşedintelui Traian Băsescu să retrimită actul normativ în Parlament, iar reprezentanţii pensionarilor, deşi se declară „indignaţi”, au anunţat că nu vor ieşi în stradă.
Lăsaţi deoparte toate acuzaţiile opoziţiei în legătură cu fraudarea votului asupra legii despre care discutăm!
Acum gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat la Paris dacă ar fi fost trimisă spre promulgare o astfel de lege. Sigur, unii vor spune imediat că România nu e Franţa şi că bugetul lor nu e ca al nostru, conform principiului autohton de lucru „iarna nu-i ca vara”.
Ceea ce ar trebui să ne atragă atenţia în această chestiune este dispariţia cvasicompletă a reflexului societăţii de a reacţiona la abuz. Păstrând proporţiile, este ca şi cum, în România anului 2010, ai aştepta ca unul sau mai mulţi cetăţeni să-ţi sară în apărare dacă vreun malac te-ar agresa în autobuz pentru că „te-ai uitat urât” la el. Absurd, nu?
Societatea civilă s-a pitit într-un ungher şi scânceşte jalnic atunci când i se aplică vreun dos de palmă peste ochi. Liderii de sindicat dau autografe la mitinguri, în vreme ce puţinii participanţi cu şepci şi steaguri strigă sloganuri penibile. Neavând bani să-şi cumpere de mâncare, darămite să mai iasă seara la restaurant sau la teatru cu partenerul de viaţă,
