De câte ori îl pe unu' cu mustaţă de o mie de euro şi freză de doi lei că vorbeşte despre cât de beton va arăta România a-acuşica, nu mâine, poimâine, nu mă buşeşte râsu', da' mă buşeşte un ditamai valu' de indignare. De câte ori îl aud pe unu' ca ăsta că răspunde afectat, cu cifre şi alea-alea, la întrebări care privesc "general" îmi vine să mă manifest sălbatic: să-mi bat nevasta, să incendiez scara blocului şi să mă păruiesc cu Iordache, aprozaristul meu, care vinde cartofi nemţeşti sub etichetă de România, ceea ce eu mă prefac că nu observ şi n-am auzit, asta până când aud un dichisit că vorbeşte frumos de viitorul strălucitor al României de mâine.
De câte ori aud un fercheş, Cam Lacheu, de pildă, sau Canacheu, sau cum îl cheamă, vorbind liniştit de viitorul strălucitor al unei Românii prospere, îmi vine să mă duc să-l iau de mână şi să-i arăt băbuţele în magazine cum scormonesc în portofele după bani, cum le e jenă că le-ai surprins cotrobăind cu disperare în toate sertăraşele, îmi vine să-l iau de mână şi să-i arăt copii trimişi la culcare cu stomacul gol în orfelinate păzite de educatoare care "au şi ele problemele lor acasă", "sunt şi ele oameni", îmi vine să-i arăt adolescenţi care dorm în adăposturi de noapte infecte, îmi vine să-l iau de mână şi chiar să-i prezint nişte tineri (numai eu ştiu câţiva) ajunşi pe stradă din orfelinat, fără nici un fel de perspectivă de angajare, nici măcar ca amărât de zilier, de câte ori îl aud pe unu' cu mustaţă de o mie de euro şi freză de doi lei vorbind emfatic despre viitorul strălucitor al României îmi vine să mă erijez în "Războinicul Luminii", să mă cocoţ pe un cal alb şi să-i retez capul, să i-l agăţ în curtea unui azil de bătrâni sau, mai bine, să-l dau la copii să se joace fotbal cu el.
De câte ori aud un fanfaron vorbind despre cât de bine o să fie şi cât de minunat o să fie totul, în ce "l
