din numărul trecut
Am văzut cum reporterul se amestecă incognito printre zilieri, descoperă promiscuitatea în care trăiesc aceştia, sortează mere până la demenţă, apoi ia cunoştinţă de felul absurd în care statul îşi fură singur căciula.
Deocamdată, femeia îmi trânteşte în braţe o pâine întreagă. Una rotundă, de jumătate de kil. Întreb dacă e pâinea pentru toată săptămâna sau dacă trebuie să o împart cu cineva, şi cu cine anume. Mi se spune că e pâinea mea şi numai a mea, ba, mai mult, că e pâinea doar pentru masa de prânz, fiindcă la cină voi primi alta, tot întreagă şi tot numai pentru mine. Auzisem de multe ori poante cu moldovenii care mănâncă multă pâine, dar nu ştiam că în glumele astea e mai mult adevăr decât băşcălie. Mai primesc şi un ditamai polonicul de cartofi fierţi, cubuleţe de cartofi fără nimic altceva, măcar o vinişoară de mărar sau nişte pistrui de piper. Zdrang! Deloc rea la gust fiertura, probabil dreasă cu unele din acele condimente concentrate care pot da gust şi la surcele. Şi felul doi - fasole, tot fără nimic. Fasole fiartă, albă, simplă, zuruie în castron ca zarurile. Nu există nici un pericol ca atunci când ne spălăm vesela, doar cu apă rece, la jgheabul de afară, să rămână cumva vreo picătură de grăsime. Doamne-fereşte!
Exact aceeaşi mâncare de la amiază - supă de cartofi fierţi şi, felul doi, fasole fiartă - am primit-o şi la cină, plus nelipsita pâine. Pentru a se economisi gazul, bucătăreasa găteşte doar o dată pe zi, face mai multă mâncare, şi seara doar încălzeşte ce a rămas de la amiază. Seara ni se dă şi micul dejun de a doua zi - salam şi pâine, invariabil. Ca să nu mai fie bucătăreasa nevoită să vină de la ora şase dimineaţa. Şi dormim cu salamul sub cap. Dar şi a doua e exact aceeaşi mâncare, numai că inversată: de data asta, felul întâi e supă de fasole, iar felul doi, mâncărică de cartofi
