Artistul plastic Henry Mavrodin se auto-exclude de pe propunerea de listă canonică făcută de pictorul Marin Gherasim. „Dreptul la nemurire se onorează după ce timpul nostru expiră", afirmă, tăios, nonconformistul plastician, autoexilat timp de 20 de ani în Italia.

Într-un articol dedicat expoziţiei anuale a „Ziarului neconvenţional", publicat recent de „Adevărul literar şi artistic", era citat pe larg - sub titlul „Nerecunoştinţa la români" - un fragment dintr-un text al artistului plastic Marin Gherasim, contribuţie a acestuia la „ziarul" care însoţea expoziţia. În esenţă, renumitul plastician punea o problemă valabilă şi etern spinoasă: cea a canonizării generaţiilor de artişti postbelici şi, pe de altă parte, a spaţiilor muzeale necesare expunerii lucrărilor semnificative ale acestora. Într-adevăr, colecţia Muzeului Naţional de Artă al României (MNAR) se opreşte la lucrările din ultima parte a vieţii ale unor artişti afirmaţi, însă, în era interbelică, iar Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC), înfiinţat post-Revoluţie în clădirea Casei Poporului, se ocupă, în principal, de artiştii contemporani, aflaţi în plină „efervescenţă" creatoare.

„Lista lui Gherasim"

„60 de ani de artă românească nu-şi găsesc locul nicăieri ca şi cum nu ar fi existat, ca şi cum nu s-ar fi produs opere, multe dintre ele remarcabile. Unde îi putem vedea, unde îi pot vedea străinii pe marii noştri artişti contemporani, pentru a le şterge acestora (străinilor) falsa impresie că în România postbelică a fost un «pustiu cultural»?, opina, îndreptăţit, Marin Gherasim. Urmau câteva liste - pe generaţii - de artişti remarcabili, numiţi „nesistematic". Pictorul cerea, astfel, crearea unui Muzeu de artă modernă şi contemporană românească, care să „tezaurizeze" opera acestor artişti aflaţi, am putea spune, pe „Lista lui Gherasim". „O expunere sistematică a acestora, dar şi a mult