- Politic - nr. 644 / 6 Octombrie, 2010 Mai zilele trecute, ascultam cu aceeasi neobosita incantare, din totdeauna, cantecele inegalabilului Tudor Gheorghe, din simfonicul "Toamna" (2001), cel de-al doilea album din "Anotimpurile poeziei romanesti", acea "noua aventura sonora ce evoca un anotimp oniric in care viata materiei continua intr-un ritm incetinit" in asteptarea iernii. "O stare cu parfum de toamna romaneasca", "o noua provocare din partea unui artist care nu se supune vreunei mode, care a ramas credincios, atat siesi, cat si poeziei adevarate". Pentru ca intotdeauna anotimpul acesta vine cu tristeti, ascultam, nu mai stiu a cata oara, prin glasul lui Tudor Gheorghe, cantecele despre "toamna uda si zaluda", pe versurile lui Tudor Arghezi, Octavian Goga si Vasile Voiculescu, nostalgiile emotiilor nichitastanesciene, din trairile poetice ale lui Dan Botta, George Toparceanu, Ion Barbu, Al. O Teodoreanu, Romulus Vulpescu, George Tarnea, Arhip Ciobotariu, si, cuprins de acea anume stare, cea a trairii profunde in lumea nascocirilor poetice, am vazut, aievea, liliacul acela, de emotie inflorind, a doua oara, la ivirea doamnei toamne, ducandu-si trena de roade si parfum peste dealurile amintirii. Intalnirea mea cu Tudor Gheorghe a avut loc demult, cu numerosi ani in urma, in atmosfera aceleiasi emotii stimulatoare si cuprinzator generoase. Pe scena Palatului Culturii, tanarul pe atunci Tudor Gheorghe, maestrul de azi, isi prezenta spectacolul dintai in cel mai simplu cadru posibil: un scaunel, pe care isi sprijinea piciorul stang, si chitara. Atat. El si chitara, in spectacolul "Menestrel la Curtile Dorului". Curgeau, intr-un galgait specific si real cultural, tasnind din spiritualitatea romaneasca, versuri de Eminescu, Blaga si alti poeti ai rodniciei pamantului care i-a dat. Eram primul ziarist targumuresean, si eu inca tanar pe atunci, care a scris in gazeta