Despre Octavian Goga şi versurile sale, despre viaţa sa hulită şi adulată deopotrivă, am stat de vorbă cu unul dintre cei mai importanţi cercetători ai operei poetului, criticul literar Ion Dodu Bălan, prefaţatorul ediţiei publicate acum în colecţia BPT. Am căutat împreună răspunsul la câteva întrebări: cât de vii i-au rămas astăzi versurile şi cui i-e dor de poezia lui Goga... ● Jurnalul Naţional: Cum l-aţi descoperit pe Goga şi cum v-aţi îndrăgostit de poezia sa?
Ion Dodu Bălan: Întâi de toate vreau să-mi exprim recunoştinţa pentru Jurnalul Naţional, care face aceste acte de cultură într-o vreme când cultura a devenit o Cenuşăreasă sau o marfă. Goga mi-a fost toată viaţa un poet de suflet şi ştiam versuri din el înainte de a le vedea tipărite. Seara, feciorii din sat de la noi cântau poezii de-ale sale, ascultam versuri puse pe muzică la liceul din Orăştie unde am fost în primii ani. Mai târziu am simţit că nenumărate poezii de-ale lui Goga parcă erau scrise de mine, şi nu numai de mine, de tot tineretul din Ardeal... Intrase în sufletul meu întâi poezia sa. Pe urmă m-am întâlnit şi cu volumele sale... Dar n-am mai apucat să aud nici un vers când am venit la Liceul "Sf. Sava". Între timp se produsese reforma învăţământului şi începuseră să-i ardă cărţile. Parcă văd şi acum cum în groapa de gunoi ardeau cărţi din biblioteca liceului, un liceu extraordinar, cu mari profesori... cu cărţi de referinţă. Mi se părea că văd oameni arzând în groapă... Pocneau mari poeţi, mari prozatori. Apăruse o listă de cărţi care trebuiau interzise, scoase din biblioteci. Atunci, în '46, el începuse să fie contestat, urât... Şi dacă te prindeau cu o carte de-a sa făceai câţiva ani de închisoare...
●Dar apoi, Goga a fost şi-n manuale...
Da, faţă de Goga au existat două poziţii. Una iconodulă, de admiraţie fără margini, fără nuanţele necesare ş
