Era numele unui joc de copii jucat în faţa blocului. Habar n-am dacă o mai exista şi acum. Ţin minte că era o competiţie a alegerii. Adică grupul de copii alegea un domeniu (flori, fete, vezi bine), din grup se desprindeau doi care-şi alegeau, la rîndul lor, numele unei flori, unei fete, unui film sau al unui actor. Dintre cei doi rămînea în joc apoi cel al cărui nume (de fată, de floare) era preferat de majoritatea. Sau cam aşa ceva. Prin anii ’80 alegeai între Dem Rădulescu şi Jean Constantin. Între Dacia şi Oltcit. Între Angela Similea şi Corina Chiriac. Jocul dura ceva timp dar, apoi ne plictiseam. Era prea static.
Se trecea apoi la un joc de contact fizic, de pe urma căruia ne alegeam cu genunchii şi coatele julite pîn’ la os. Îi spuneam „Frunza“. Un desen cu creta pe asfalt delimita două zone ocupate de două echipe. Scopul era să ajungi în cetatea inamică şi să apuci să pui piciorul într-un loc special haşurat cu cretă: cetatea era cucerită, războiul cîştigat. Pînă să ajungă cineva acolo însă, ne băteam ca chiorii. Băieţii erau la vîrsta la care orice urmă de cavalerism era catalogată drept slăbiciune şi motiv de arătat cu degetul. Fetele erau la vîrsta la care nici nu se gîndeau să pretindă aşa ceva. Ieşea cu urlete, cu împinsături, bocete, „te spun lu’ mama“ şi cu tot tacîmul. În ierarhia cîrdului de copii de la bloc, cel mai apreciat era ăla care avea un frate mai mare. Sau un prieten într-a VIII-a. Pentru mine, Adriana, care avea un frate în armată, era o prietenă de păstrat. Ceva din aura ei se răsfrîngea automat şi asupra mea şi, uneori, în succesul jocului jucat.
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp Tot în seria jocurilor mixte – fete şi băieţi – îşi avea locul şi „Castelul“: opt pietre puse una peste alta erau dărîmate cu o minge. Echipa gardian trebuia apoi să lovească cu mingea (şi
