Într-o şedinţă lărgită de partid, de prin anii 1970, o colegă, somată de secretarul organizaţiei de bază să ia cuvântul şi să critice şi ea ceva, dar nu oricum, ci constructiv, m-a făcut praf fiindcă sfidam societatea: purtam cămaşa pe dinafară, nu vârâtă ca toată lumea în pantaloni. M-am disculpat zicând că eu port cămăşile corect, cum se poartă, băgate în pantaloni, numai că era vorba de o bluză.
E drept o bluză croită exact ca o cămaşă, dar din alt material, din tergal. Normal ar fi fost să mă critice şi eventual să caute reminiscenţele burgheze din gândirea mea, apropo de relaţia justă dintre cămaşă şi pantaloni, dacă aş fi purtat bluza ca pe o cămaşă. Şi aşa mai departe.
La discuţii s-au înscris, foindu-se şi ridicând mâinile, ca atunci când nu-ţi mai găseşti locul în scaun din cauza inspiraţiei care te năpădeşte brusc, mai mulţi inspiraţi. Şi toţi s-au străduit să mă convingă că bluzele, de aceea se şi cheamă bluze, deoarece au altă croială decât cămăşile. Ori a mea era o cămaşă, cămaşă. Dobitocul de la sector, care conducea şedinţa, era siderat. Realiza că redacţia se consuma cu o schismă ideologică gravă şi că, pe lângă cei care aveau curajul să exprime un punct de vedere politically corect, în colectiv se găseau şi oportunişti. Oportuniştii erau colegii care, deşi cugetaseră asupra diferenţelor conceptuale şi de croială dintre bluză şi cămaşă, diferenţe care puteau la o adică să afecteze evoluţia societăţii socialiste, în drumul ei victorios către comunism, nu aveau curajul sau mai bine zis, nu aveau bărbăţia să şi afirme în faţa colectivului ce gândeau.
Aşteptau un moment convenabil, să iasă în faţă zicând că ei de multă vreme observaseră tendinţele mele de desprindere de colectiv, dar că sperau să mă conving singur de eroare. Fiind eu un ziarist mai tânăr, era de aşteptat să mă las influenţat de moda retrogradă, aşa cum se
