Ce bine ar fi dacă oamenii n-ar mai avea nevoie de poliţie, de preşedinţi, de primari, de prefecţi, de legiuitori sau de coafeze! Într-o grădină a Edenului ne-am plimba atunci cu toţii, mînă-n mînă, judecătorul (care n-ar mai fi judecător) şi hoţul (care n-ar mai fi hoţ) ar înălţa aceleaşi rugi, capra & varza & lupul s-ar căra cu rîndul în spate peste punţi, cîrtiţa şi fluturele ar cînta pe-o singură voce imnul glorioasei Naturi, Gabriela Vrînceanu Firea şi Cristian Boureanu ar dănţui înlănţuiţi, iar leul şi mielul ar merge îmbrăţoşaţi!
Doar că n-am ajuns încă acolo.
Astfel că, deocamdată, poliţia – despre ea vom vorbi aici, distinse cititor – mai are ceva treburi printre noi. Potrivit cărturarilor, cuvîntul „poliţie“ derivă de la grecescul politia, care însemna activitate în interesul cetăţii (i.e. statului) şi nu se rezuma, iniţial, la treburile represiv-coercitive. (Unele informaţii din acest text provin din Enciclopedia României – dir. Dimitrie Gusti –, vol. I, Bucureşti, 1938.) În limba română, pesemne, cuvîntul s-a împămîntenit sub influenţa grecească, sub Fanarioţi.
DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri? Un fel de Poliţie a existat la noi mai înaintea pătrunderii cuvîntului în speţă. Prin secolul al XVII-lea, ordinea în Ţara Românească era încredinţată spătarului (un ministru al Armelor, cum i-am spune azi), ce avea sub comandă toate corpurile oastei ţării: călăraşii, seimenii, drăganii, lefegiii ş.cl. La Bucureşti, bunăoară, pe la 1620 domnitorul Radu Mihnea da titlul de agă (străbunicul prefectului de poliţie de azi) celui ce trebuia să grijească şi să privegheze la paza bunei ordini. Nu fitecine ajungea agă – ci mai cu seamă bărbaţii din familiile onorabile ale oraşu
