În Suedia, ţara social-democraţiei victorioase (timp de decenii "modelul suedez" a uimit şi inspirat), la alegerile din 19 septembrie stânga a obţinut cel mai slab scor din ultimul secol. Mai grav încă, un electorat frustrat, speriat şi derutat a adus pentru prima dată în Parlament un partid de extremă dreaptă.
Nu departe, în Olanda, ţară fondatoare a UE, cunoscută deopotrivă pentru nivelul ridicat de civilizaţie şi extraordinara toleranţă, curentele politice xenofobe în creştere de influenţă exprimă o tendinţă eurosceptică cvasigenerală, care încă nu domină durabil guvernarea, dar o ţine în şah şi în orice caz menţine stânga în defensivă.
Fenomenul poate fi regăsit în toată Europa: degringolada generală a stângii democrate se asociază cu tendinţa crescătoare a dreptei extreme. Aceasta pe fondul crizei de sistem a capitalismului global şi a democraţiei naţionale, care, teoretic, ar trebui să confirme atât avertismentele, cât şi valorile stângii.
Cel mai probabil asistăm la o transformare a electoratului din stânga stângii (cel mai nevoiaş sau cel mai frustrat), lăsat în urmă şi tot mai numeros o dată cu deplasarea stângii spre centru, în electorat al dreptei radicale.
Prin contrast, apt nu doar să îşi păstreze electoratul captiv întrucât nu şi-a modificat esenţial identitatea, ci şi să atragă o parte a indecişilor centrului prin preluarea unora dintre temele sociale ale stângii, conservatorii par a câştiga concursul pentru titlul de cel mai capabil manager al crizei. În realitate, prin dispariaţia graduală a stângii (vezi exemplele Italiei, Poloniei, Ungariei etc.), cancerul extremei ajunge să îi macine şi pe ei.
Cheia reechilibrării situaţiei se află, aşadar, la stânga. Ce se întâmplă cu ea? Stânga europeană rămâne divizată între discursul naţional şi viziunea internaţionalistă - în speţă federal-europenistă, nevoind să a
