Cu ceva timp în urmă, un tânăr student m-a întrebat care este cea mai importantă contribuţie a Americii la cultura mondială. A fost o întrebare dificilă. Am presupus că vrea să menţionez un aspect pozitiv, care a schimbat lumea în bine, nu să-i vorbesc despre tratamentul poliomielitei sau chiar despre iPod, McDonald's, hamburgeri şi Coca-Cola. După ce m-am gândit câteva minute, i-am oferit şi răspunsul - Primul Amendament al Constituţiei SUA, care spune: „Congresul nu va elabora nicio lege care să declare o anumită religie ca oficială sau să interzică practicarea liberă a vreunei religii; sau care să reducă libertatea cuvântului sau a presei; sau dreptul poporului la întrunire paşnică sau la a adresa Guvernului petiţii solicitând repararea nedreptăţilor." Atunci când cele treisprezece state americane au început ratificarea noii Constituţii în 1789, unii dintre criticii săi, conduşi de Thomas Jefferson, au decis că aceasta trebuia să includă o declaraţie a drepturilor omului şi că primul amendament va include această menţionare neechivocă a libertăţilor civile. În fapt, am creat un nou guvern puternic şi în acelaşi timp o limitare clară a puterii sale, incluzând în legea noastră organică dreptul oamenilor de a-şi critica guvernul. Cîţiva ani mai târziu, Thomas Jefferson a explicat în discursul său inaugural fundamentul protejării diferenţei de opinie şi a dreptului neîngrădit de a avea un punct de vedere diferit de cel al guvernului sau al altor persoane: „eroarea de opinie poate fi tolerată acolo unde raţiunea este lăsată liberă să o combată". Oliver Wendell Holmes, unul dintre cei mai importanţi judecători de la Curtea Supremă, a spus acelaşi lucru într-o manieră uşor diferită mai bine de o sută de ani mai târziu: „cea mai bună verificare a adevărului este să i se lase gândului puterea de a se face acceptat în plină concurenţă a pieţei". Însă opiniile foarte asemănă