● Marilyn Yalom, Le sein. Une histoire, Galade Éditions, Paris, 2010.

Pentru a fi siguri că librarii vor plasa cartea pe raftul corespunzător, editorii au precizat pe copertă prestigiosul nume care semnează prefaţa, Élisabeth Badinter, o cercetătoare cu o certă cotă pe piaţa ideilor. De altfel şi autoarea acestei cărţi, traduse cu o oarecare întîrziere în franceză, ar fi prezentat suficient credit ştiinţific în calitatea ei de rector la Institute for Gender Research în cadrul Universităţii Stanford. Departe de a fi trataţi cu frivolitate, în această lucrare sînii sînt descoperiţi literalmente şi în toate sensurile cu acribie de filolog comparatist – calificarea „de bază“ a profesoarei Marilyn Yalom.

Întrebarea care structurează demersul este „Cui aparţin sînii?“. Cartea prezintă multiplele răspunsuri care pot fi date, în diverse epoci şi spaţii culturale, intenţia cărţii fiind de a surprinde locul deţinut de femei în diversele societăţi. O istorie culturală a sînilor începe din preistorie, odată cu reprezentările neolitice de tip Venus din Willendorf cu sîni supradimensionaţi, atribut al fertilităţii. Un prim răspuns este că sînii aparţin copiilor, numai că aceştia se confruntă cu o serie întreagă de alţi „pretendenţi“ care îşi arogă, pe rînd sau simultan, calitatea de proprietari de drept, dispunînd de o gamă diversă de valori simbolice ataşate în funcţie de intenţia în care vor să „manipuleze“ aceste delicate organe. Îmi amintesc uimirea cu care l-am ascultat pe temutul şi severul nostru profesor de anatomie începîndu-şi prelegerea despre aparatul reproducător prin afirmaţia că sînul este un organ cu o funcţie primordial estetică. Eram doar fete în clasa liceului sanitar şi ne-am înroşit toate cînd l-am auzit spunînd asta cu acelaşi ton sec şi obiectiv cu care ne descrisese, cu o oră înainte, teribil de subtila şi complicata alcătuire proprie numai