La un an de la primirea Premiului Nobel pentru literatură – un lung an de expunere personală, de interviuri, conferinţe de presă, solicitări din toate părţile – Herta Müller a venit la Bucureşti pentru a încheia perioada alienantă de după orice (mare) succes. A venit, presupun, în primul rînd pentru a-şi lansa cele trei volume recent traduse în România, poate pentru a fi alături de Ernest Wichner la lansarea superbei antologii bilingve (realizate de Gabriel H. Decuble) din opera poetică a lui Oskar Pastior, căci Festivalul de Poezie dedicat lui Pastior de trei ani încoace, la Sibiu, n-a mai avut loc şi în 2010. Herta Müller a venit, în fond, acasă, aşa cum a făcut-o periodic, invitată la diverse evenimente culturale perfect anonime pentru marele public românesc. De data aceasta, Hertei Müller i s-au organizat o conferinţă de presă şi, mai ales, o întîlnire cu cititorii bucureşteni la Ateneu, unde ultima premiantă Nobel urma să dialogheze cu Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas, care tocmai a început publicarea seriei de autor dedicate scriitoarei.

N-a fost însă un dialog, ci mai degrabă două discursuri paralele despre două feluri diferite de a înţelege (şi trăi) literatura, sensibilitatea omenească, disidenţa faţă de un regim criminal. De a concepe sau a refuza, la urma urmelor, „înţelegerea superioară“ a celui ce descrie un fenomen din afara lui sau din malaxorul istoriei. N-ar fi un lucru nemaipomenit, raportarea personală înseamnă, în definitiv, marca indelebilă a oricărui scriitor, viziunea sa asupra lumii şi modul de a o reprezenta. Doar că seara de 27 septembrie, la Ateneu, îi era dedicată în întregime – de către editorul său român – Hertei Müller, viziunii sale personale (cu totul stranie nu doar în context românesc) despre scris, neputinţei sale (declarate în atîtea rînduri) de a separa scrisul de viaţă, „privirii străine“ pe care ciocni