Zilele acestea sindicatele anunţaseră mari mişcări de protest. Însă în afară de o oarecare isterie colectivă amplificată obsesiv de media, evenimentele au urmat un scenariu similar cu cel de la începutul verii, cînd sindicatele declaraseră grevă generală ca reacţie la măsurile de austeritate anunţate de preşedintele Băsescu. România nu e Grecia – asta e lecţia pe care am tras-o din experienţa protestelor româneşti. Chiar atunci cînd le ajunge cuţitul la os, spiritul protestatar al românilor nu se trezeşte din moţăiala-i seculară. Mămăliga nu explodează – spune o vorbă din bătrîni.

Cred că interiorizarea şi asumarea principiului de acţiune al acestui dicton ca parte a identităţii noastre colective e una dintre cauzele disfuncţionalităţilor din societatea românească. Nu invit la violenţă, nu spun că avem nevoie de protestatari înfuriaţi care să arunce cu cocktail-uri Molotov în guvern. Dar parcă totuşi, reacţia societăţii civile şi a sindicatelor a fost nepermis de placidă, de anemică, somnoroasă, lipsită de convingere. Iar capacitatea de mobilizare şi acţiunea colectivă sînt, după mine, chintesenţa democraţiei. În lipsa lor, definiţia democraţiei ca „putere a poporului“ rămîne o sintagmă golită de sens, iar idealul democratic eşuează pervers în ceea ce se cheamă „democraţie electorală“. Dreptul la vot nu e suficient – într-o democraţie electorală, el se poate transforma într-un instrument de legitimare a unor actori care au deviat instituţiile democratice, punîndu-le în slujba propriilor interese. Nici libertatea de exprimare nu rezolvă problema deficitului democratic – în vacarmul de voci nemulţumite, opiniile devin irelevante dacă nu sînt dublate de puterea grupului care le emite. „Puterea poporului“ înseamnă o luptă cotidiană, sistematică a cetăţenilor pentru drepturile lor, pentru maximizarea puterii lor în raport cu o elită care, ca în orice sistem, ti