Acesta este unul din puţinele cazuri când am simţit nevoia să scriu despre altceva decât despre ce ştiu eu mai bine – fiscalitate. O să mă refer la o ordonanţă care se vrea a fi pentru protecţia consumatorului, dar care poate face rău tuturor, inclusiv celor în a căror protecţie a fost dată.
Concret, vreau să mă refer la celebra prevedere care obligă băncile ca în contracte cu dobânda variabilă să fixeze dobânda în funcţie de euribor /libor/robor plus marja băncii. Să luăm un caz concret, caz care poate fi al meu sau al tău: un credit ipotecar în euro, cu dobânda variabilă în funcţie de condiţiile pieţii luat la sfârşitul lui 2007, cu o dobândă de 8%, pentru care dobânda este astăzi de 7% (da, dobânzile mai şi scad la astfel de credite). În 2007, Euriborul era, să zicem 4%, astăzi este 1%. Aparent, marja băncii va fi mai mare în 2010 (Euribor + 6%) faţă de 2007 (Euribor + 4%).
Vedem acest calcul simplist şi deja ni se urcă sângele în cap. Putem deveni chiar suficient de nervoşi încât să ne strângem mai mulţi şi să vrem să dăm şi banca în judecată... Simplist, am avea dreptate. Oare? Nu cumva Ordonanţa 50 care se vrea a ne proteja este sursa răului? Nu cumva ne mai şi instigă să ne facem chiar mai mult rău, cu mâna noastră? Nu ştiu câţi înţeleg, procesele se câştigă, dar se mai şi pierd, iar cine pierde suportă toate costurile procesului, inclusiv pe cele ale părţii adverse. Iar băncile au avocaţi scumpi...
Aşa cum este scrisă acum, Ordonanţa 50 nu ţine însă cont de un alt element important al dobânzii finale: riscul de credit al ţării noastre. Pentru cine pricepe, CDS-ul (credit default swap sau risc de credit) este un element de cost în dobânda finală la fel de important ca şi Euriborul. Practic, dacă abordăm problema mai puţin simplist, pentru a afla marja băncii, din dobândă ar trebui să scădem nu numai Euriborul, dar şi CDS-ul. Î
