Cînd spunem despre cineva că este „un om autentic“ îi facem, în mare, un compliment. Admitem că e vorba de un ins care se comportă în perfect acord cu sine, un ins care nu dă curs vorbirii în doi peri, atitudinilor contrafăcute, duplicităţii. Autenticitatea e sinceritate faţă de ceilalţi, dar, mai ales, sinceritate faţă de firea proprie. Spun, totuşi, că e un compliment „în mare“, pentru că, „în mic“, în anumite variante, el poate include şi o notă relativizantă: „cutare spune prostii, dar măcar e autentic“. În acest caz, „autenticitatea“ joacă rolul de circumstanţă atenuantă. Ea poate scuza, sau diminua, eroarea, invocînd buna-credinţă şi consecvenţa cu sine a „făptaşului“.
Dacă e să riscăm o definiţie rapidă a autenticităţii, vom spune că ea este incapacitatea cuiva de a spune sau de a face lucruri la care nu aderă cu totalitatea fiinţei sale. Omul autentic e, cu alte cuvinte, integral prezent în fiecare vorbă pe care o rosteşte şi în fiecare din actele sale. „Integral prezent“ înseamnă prezent şi cu mintea, şi cu inima, şi cu trupul. E un tip de comportament mai rar decît ne închipuim. În general, prezenţa fizică, ataşamentul sufletesc şi adeziunea mentală nu se manifestă întotdeauna simultan în felul nostru de a fi. Dimpotrivă. Sîntem de multe ori „de faţă“ fiziceşte, în timp ce capul e în altă parte şi inima într-alta. Inima, la rîndul ei, ne duce, nu o dată, în cu totul altă direcţie decît raţiunea, iar corpul poate avea o autonomie funcţională care se dispensează relativ uşor de colaborarea intelectului şi a afectelor. Oridecîteori se întîmplă asta, sîntem inautentici.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zile Situaţia existenţială curentă este inautenticitatea. Sîntem „politicoşi“ (şi falşi), sîntem „oportuni“, sau pur şi simplu oportunişti, sîntem ipocriţi, convenţionali, disciplinaţi