Cînd, la începutul secolului al XIX-lea, Principatele Române intraseră pe drumul ireversibil al modernizării, cei şcoliţi s-au considerat datori să-i lumineze pe cei mulţi. Ştiinţa devine argumentul suprem pentru a convinge de necesitatea schimbării, pentru a arăta că progresul rezidă în inovare, pentru a prezenta bunăstarea ca rezultat al unor măsuri deja „cercetate“ şi analizate şi de alţii. Agricultura este supusă şi ea acestei „presiuni“, căci generaţii de generaţii de plugari au transmis un mod de folosire al ţarinilor, dar fără a se gîndi ce ar trebui făcut pentru a îmbunătăţi calitatea pămîntului şi implicit a roadelor. Prin diferite Ofisuri domneşti se trimit „măsuri“ despre cum, cînd, în ce mod ar trebui să se facă semănăturile, cum ar trebui preparat ogorul, ce ar trebui să se facă prin podgorii sau cum ar trebui păstrate livezile. Dincolo de aceste „reguli oficiale“, foile săteşti se grăbesc şi ele să primească în paginile lor analize cu privire la starea agriculturii, cu critici şi sfaturi de urmat.

Povăţuitorul Sănătăţii şi a Economiei, ce apare la Iaşi sub redacţia doctorului Constantin Vîrnav, găzduieşte astfel de analize. În numărul 5/1844, agricultura moldavă apare cam aşa: Dumnezeu a înzestrat ţara cu „toate cele trebuincioase“, dar locuitorii nu prea ştiu cum să se folosească de ele. De altminteri, se mulţumesc cu subzistenţa, fără să se gîndească să producă mai mult şi de o calitate mai bună. „Dacă pămînturile noastre s-ar lucra după cuviinţă“, apăi atunci am avea producţie de calitate.

DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocări Aşa: „vinul nostru este bun, însă noi culegînd poama crudă şi coaptă, crudă şi mucedă, şi amestecînd-o la un loc, stricăm bunătatea vinului“; „puterea producătoare a pădurilor noastre este mare, în