E un tip acolo jos, în staţia de metrou, n-are picioare, juma’ de om călare pe un skateboard, ca mijloc de deplasare perfectă pentru el. Stă sprijinit de un stîlp, cu capul răsturnat într-o parte şi cu ochii deschişi, parcă e mort. Din capătul celălalt al staţiei îl fluieră un tovarăş (cu picioare). Omuleţul se trezeşte şi intră brusc în viteză, vîslind cu mîinile pe pardoseală. Străbate întreaga staţie în cîteva secunde, se strecoară cu skateboard-ul printre cei care aşteaptă metroul, şi care-l privesc surprinşi, ca pe-o nălucă. Dă senzaţia că intră printre picioarele lor şi, chiar aşa, urcat pe scîndura cu rotile, cu figura lui de pitic matur, abia dacă ajunge pînă deasupra genunchilor celorlaţi oameni. Să-ţi vezi semenii, toată viaţa, doar de la nivelul genunchilor...

Mai sus, pe scară, spre ieşire, e lume adunată. Un om în vîrstă a căzut pe trepte. A alunecat sau i s-a făcut rău. E aproape inconştient şi îşi mişcă doar mandibula în sus şi-n jos de parcă ar vrea să-şi aranjeze placa dentară. Deasupra tîmplei are o rană care sîngerează. O femeie încearcă să-l ajute, să-i ridice uşor capul. Aşezată pe vine, îşi dezvăluie chiloţii tanga pe deasupra curelei pantalonilor, spre hazul a doi puşti. Apoi începe să-i ardă bătrînului palme peste faţă. „De ce-i mişcaţi capul?“ – întreabă cineva. „N-aveţi voie să-l mişcaţi. Sînteţi doctoriţă?“ Femeia nu răspunde. „Nu vezi că-i proastă? O să-l omoare pe bietul om“ – zice unul dintre puşti. „Aşa a murit bunicul“ – exclamă o fată. „Daţi-vă, domnule, la o parte că-i luaţi aerul – intervine altcineva – păi, nu mai aveţi şi altă treabă? Daţi telefon la Salvare!“ „Am dat, domnule, e pe drum“ – răspunde calm femeia. Ocolesc grupul de gură-cască şi-mi reiau urcuşul pe scară, în timp ce o cucoană mi se adresează cu învăţămintele ei: „Păi, ce e omul? Uite acuşi e viu şi trăieşte, iar peste o clipă nu mai e. S-a chinuit o viaţă