Şi zilele înnebunesc, nu numai oamenii. Au fost zile când cel mai bun lucru ce-mi rămânea de făcut, după ce ieşeam din casă, era să mă întorc imediat acasă şi să aştept să se facă seară. Aveam toate motivele să înţeleg că n-o să se lege nimic toată ziua şi totuşi mă ambiţionam să continuu.

De cele mai multe ori, zilele înnebunesc din aproape nimic. Mă urc, de exemplu, în autobuzul cu care merg de câţiva ani la nu ştiu care treabă, am toate indiciile că voi ajunge la timp, am eu marota asta să nu întârzii niciodată la întâlniri şi să-mi ţin cuvântul, marota unui ultim contract de onorabilitate într-un veac în care onorabilitatea e o slăbiciune, îmi scot ziarul şi mă cufund în citit, dar autobuzul şi-a modificat temporar traseul şi, când îmi scot nasul din ziar, sunt în celălalt capăt al oraşului. Şi încă n-ar fi nimic dacă, din aceeaşi nevoie anacronică de onorabilitate, nu m-aş fi grăbit şi aş fi plecat de acasă în papuci. Un domn binevoitor se oferă să mă ducă foarte aproape de locul de unde am plecat, dar pe drum îşi aminteşte că-i musai să facă un ocol pe la Universitate. Soluţia ar fi să-mi cumpăr o pereche de pantofi şi, dacă tot mă găsesc la Universitate, să rezolv o treabă pe care ar fi urmat s-o rezolv mâine.

Stabilesc, la telefon, o oră şi un loc, unde să mă întâlnesc în jumătate de oră cu omul meu de mâine, dar şi lui i-a înnebunit ziua şi-l aştept degeaba. De fapt, nu chiar degeaba, întrucât, conform principiului, că atunci când ratezi un randevu cu cine trebuie îţi iese-n cale cine nu trebuie, la masa la care îmi beau cafeaua - cafeaua de aşteptat jumătate de oră - ia loc nepoftit un bătrân care mă cunoaşte de la televizor. În zilele care înnebunesc se întâmplă să-mi pierd şi câteva acuităţi. În câţiva ani de slujbe la televiziuni, îi simt de la distanţă pe cei care vor să-mi vorbească de necazurile lor. Am ajuns să-mi dau seama dup