E limpede, cred, pentru toată lumea că, deşi nu sunt piese literare propriu-zise (decât, eventual, în mod involuntar), ediţiile de documente extrase din arhivele fostei Securităţi vor continua să suscite încă multă vreme interesul, atât al specialiştilor, cât şi al marelui public.

Pentru că, fără să conţină noi valori literare - excepţiile de genul romanului postum al lui Dinu Pillat sunt rarissime -, ele ne spun totuşi ceva esenţial despre contextul foarte complicat, adesea absurd, în care valorile literare ale deceniilor dintre 1948 şi 1989 au fost create. O dezambiguizare fără de care ne este imposibil să explicăm, în special celor tineri, de ce arată aşa literatura română postbelică.

Mărturisesc că m-am apropiat cu o oarecare prudenţă de documentele privindu-l pe Constantin Noica, editate de Dora Mezdrea, în aceeaşi serie „Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii", sub titlul Noica şi Securitatea (I)*. Nu din idolatrie faţă de filosof, nici de frica unor dezvăluiri ruinătoare ale efigiei sale morale. Eram însă deja prevenit, din lectura mai multor ediţii similare, asupra incredibilei capacităţi a fostei Securităţi de a mistifica, de a jongla cu nume de cod şi identităţi adevărate sau false, pe scurt, de a perverti destine, chiar şi postum.

Teama difuză de ce-aş fi putut găsi în carte s-a risipit la lectură, căci, după cum subliniază apăsat şi Sorin Lavric (în postfaţă, la p. 339), e dincolo de orice dubiu că Noica nu a colaborat cu Securitatea. Chiar dacă, fiind o personalitate culturală de mare audienţă şi autoritate -Adrian Marino vorbeşte undeva de un Fuhrerprinzip Noica, ceea ce, desigur, e o exagerare -, s-a aflat adesea în contact deschis cu organele de represiune ale statului socialist. Observaţia, admit, i-ar putea scandaliza pe purişti: cum să discuţi cordial cu cei care te-au băgat la închisoare şi