Carlos Ruiz Zafon, autor care a debutat, în 1993, cu cartea pentru copii Prinţul ceţii (recompensată cu Premiul Edebé), a devenit, prin scrierile sale ulterioare, Palatul de la miazănoapte (1994), Lumini de septembrie (1995) şi mai ales prin Marina (1999) şi Umbra vîntului (2001), una dintre cele mai originale voci ale romanului contemporan – european, şi nu doar spaniol. Zafon reuşeşte să revigoreze ceea ce părea a fi demult un gen căzut în uitare şi anacronic: goticul. Atmosfera de mister şi suspans, proiectată pe fundalul unei Barcelone contemporane, ce ascunde, asemenea Bucureştiului lui Eliade, poveşti şi drame accesibile doar celui dispus să le vadă, constituie marca definitorie a scrierilor lui Zafon. Carlos Ruiz ZAFON, Marina, Traducere din limba spaniolă şi note de Ileana Scipione, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 254 p.O lume a tenebrelor şi a tragicului „Telling stories, making up tales, bringing life to characters, devising plots, visualizing scenes and staging sequences of events, images, words and sounds that tell a story“ – acesta ar fi poiesis-ul adoptat de Zafon, reţeta scriiturii sale (despre care vorbeşte pe site-ul său,www.carlosruizzafon.co.uk), iar Marina, roman publicat şi la noi anul acesta, la Editura Polirom, nu este o excepţie. Zafon întreţese două poveşti, ambele misterioase şi incitante: pe de o parte, idila – extrem de puritană, extrasă parcă din romanele de secol XIX şi destul de anacronică pentru Barcelona anilor ’70 – între elevul Óscar Drai şi fascinanta Marina, o fată de vîrsta lui, care locuieşte retrasă, alături de tatăl ei, într-o vilă ce, la prima vedere, pare părăsită; de aici, se devoalează cealaltă intrigă, care introduce cititorul, prin ochii celor doi tineri, într-o lume a tenebrelor, a grotescului, dar şi a tragicului: curiozitatea Marinei şi a lui Óscar îi împinge periculos într-o poveste ce ascunde drame profunde – o