Andrés Barba este un scriitor spaniol contemporan. Ni l-a revelat, cu mult entuziasm, distinsa traducătoare de literatură bună care se dovedeşte, în continuare, Luminiţa Voina-Răuţ. O frumoasă carte despre traduceri şi traducători, cu mirifica lume şi munca tenace de a îmblînzi limbi străine şi a stoarce cuvintele de noi semnificaţii, este urmată de o exemplificare concretă. Avem la îndemînă, în frumoase haine prêt-à-porter româneşti, romanul lui Andrés Barba, Sora Katiei (Editura Vellant, 2010), realmente o minunată surpriză. Într-un domeniu ca acesta al cărţilor bune – fără nici o ironie – care vin şi se consumă precum porţiile de pizza la Pizza Hut, avem un roman nu foarte lesne de digerat. Se citeşte uşor, se mestecă greu. Multe idei de pritocit rătăcite printr-o emoţionantă poveste de familie. Cu multe femei, bărbaţii strălucesc indirect, prin absenţă, şi gustul amar al rătăcirii în lume.

O femeie din Madrid, middle aged, are două fete. Se descurcă cum poate, ca să-şi întreţină fetele. La şcoală şi în viaţă. Să le îmbrace, să aibă ceva de pus pe masă. Şi mai rămîne viaţa ei. Care e aşa cum e. Nu foarte veselă: televizor, telenovele, telefoane. Un fost soţ, tatăl uneia din fete, cealaltă nu se ştie ce tată are. Sau poate are chiar mai mulţi, se întîmplă. Doar nu sîntem în Afganistan, ca pentru un simplu adulter să se întîmple o grozăvie. Fetele sînt mici, cresc repede, înţeleg bine lumea din jur. Poveşti existenţiale, Katia ajunge să lucreze la „bară“ – adică face striptease – şi cîştigă bani, sora ei vrea şi ea puţină tandreţe, de care nu au parte nici mama, nici bunica. Povestea se complică – sau se simplifică, la urma urmelor – bunica moare, iubitul italian al Katiei dispare la Pisa, unde studiază istoria artei, mama Katiei se lasă de prostituţie şi lucrează alături de un măcelar care are grijă de ea, iar sora Katiei rămîne şi ea cam nedumerită de ab