Mario (Alexander Beyer), Michael (Misha) (Alexander Scheer), Sabrina (Elena Meissner), Miriam (Teresa Weissbach), Wuschel (Robert Stadlober) şi toţi ceilalţi adolescenţi de pe Aleea Soarelui nu sunt diferiţi ca vârstă si poftă de aventură de Cireşarii lui Constantin Chiriţă sau de băieţii de pe strada Pal sau de Pistruiatul devenit Roşcovan si revoluţionar cu acte în regulă al lui Francisc Munteanu, cu deosebirea că aventura lor începe acolo unde se termină idealismul revoluţionar.

Băieţii de pe Aleea Soarelui se revendică de la o altfel de revoluţie, cea întruchipată de către pletoşii Beatleşi cu tangalezii lor, de înciocatul Elvis şi chitara lui, de hipstericii Rolling Stone. Aşa îşi începe biografia Michael (Misha) enumerând legendele sacre şi morţile lor premature, Elvis Presley, mort la 42, John Lennon împuşcat de un fan, iar lista ar putea continua oricând. Tinerii se recomandă firesc prin muzica pe care-o ascultă, dar mai ales prin faptul că este o muzică interzisă în Germania Democrată separată de un zid de Germania Federală, zid construit pe 13 august 1961 şi care avea să devină simbolul Războiului Rece şi al „Cortinei de Fier". De fapt, zidul acesta desparte nu numai Vestul capitalist, de Estul socialist, dar şi o simplă stradă, Aleea Soarelui, o stradă ca un mic univers. Sub semnul încălcării tabuurilor stă orice adolescenţă prin definiţie contestatară, însă insurgenţa tinerilor furioşi nu are un real caracter politic. Chiar şi atunci când tinerii împrumută retorica consacrată cu tot cu recuzita ei pompieristică aceasta este instrumentată erotic sau ironic servind, spre exemplu, construirii unui fictiv profil eroic al adolescentului miop. Este un mod de a deghiza afecte, de a se proteja şi în cele din urmă, chiar de a şarja ironic. În familia lui Michael Ehrenreich nimeni nu mai crede în comunism, de la tată la mamă toţi tânjesc după prod