Se întâmplă rar astăzi să vorbeşti cu un om şi el să-ţi spună: "Sunt foarte fericit. Mă simt grozav, nu-mi lipseşte nimic!". La întrebarea "ce faci", oamenii răspund cu un automatism: "Bine!". Dar este doar automatism. E-un bine şăgalnic, un bine mofturos, o simplă expresie politicoasă. Nimeni nu face chiar aşa de "bine" şi asta nu doar pentru că-i în natura existenţei să te incite prin suferinţă. Omul sfârşeşte prin a fi provocat de el însuşi, de sistemele sociale, de politicile arţăgoase, chinuitoare, nedrepte, de lipsuri şi de corsetele inevitabile în care-l ţine lumea. Uneori cei mai apropiaţi dintre "oamenii Omului", cei mai iubiţi dintre ei îi întind neuronii ca pe nişte elastice! Dincolo de "binele" declarat cu buzele strânse, îngrijorarea, tristeţea, frica de pierdere, frica de lipsuri, nesiguranţa, neîncrederea şi lipsa de speranţă sunt răspunsurile autentice la întrebarea banală "ce faci?".

Oare omul "închis" în hrubele materiei, dependent de lucrurile lumii şi frustrat de îndată ce simte că nu poate ajunge la ele, are şansa recuperării "stării sale de bine"? Poate omul găsi mijloace de autosusţinere a "binelui interior" în vreme ce lumea înconjurătoare-i devorată de strigăte de ajutor şi deznădejde? Mulţi spun "da", se poate! Dar trebuie să găseşti "cheia", să găseşti uşa către tine însuţi. Să-ţi întorci privirea de la lume, să te uiţi puţin, la început chiar şi câteva clipe, în tine însuţi. Iniţiaţii spun că asta-i problema omului; el se uită insistent într-o direcţie greşită. Se uită afară, către lume şi se autohipnotizează cu gândul că lumea-i... în afara sa. Dar dacă n-ai fi tu şi dacă n-ai avea emoţii cu privire la lume, dacă n-ai gândi despre lume în propria-ţi minte, unde-ar fi lumea? Probabil că-n mintea şi-n sentimentul oricărui altul care este. În mintea şi-n sentimentul celui ce vede orice ar vedea în lume. Deci, lumea pe care o vezi